pretzmic.ro

- Advertisement -


VIZUALIZAT 12 ori,
kitunghii.ro

- Advertisement -

starshiners.ro

- Advertisement -

OFICIAL: Fără familii, fără copii, fără viitor

libris.ro

- ADS -

Iată aici un articol fascinant din revista New York Magazine, despre uriașa diferență de gen dintre suporterii lui Trump și cei ai lui Biden. Undeva în adâncurile lui, articolul conține această afirmație care te lasă cu ochii holbați,

Nici mutația societală, departe de rolurile de gen tradiționale, nici consecințele culturale din aval ale acestei mutații, nu sunt deloc aproape să se fi terminat. După cum a argumentat incisiv Rebecca Traister, prevalența crescândă a statutului de „persoană singură” în generația femeilor aflate în plină ascensiune socială este una dintre forțele cele mai potente de pe eșichierul politic contemporan. În 2009, pentru prima dată în istorie, existau mai multe femei necăsătorite în Statele Unite, decât femei căsătorite. Iar astăzi, femeile tinere din SUA nu sunt doar nemaiîntâlnit de nemăritate; ele par să fie nemaiîntâlnit de dezinteresate de heterosexualitate: conform unui sondaj privat, primit de la David Shor, specialistul în date al Partidului Democrat, aproximativ 30% din totalul femeilor americane sub 25 de ani se identifică drept LGBT; pentru femeile peste 60 de ani, acest procentaj se află sub 5%.

David Shor este unul dintre cei mai buni specialiști în prelucrarea datelor pe care îl au cei din Partidul Democrat. E cazul să luați în serios cele de mai sus.

S-a întâmplat vreodată ceva asemănător, oricărei societăți, oricând în istorie? Trei din zece femei care nu au împlinit încă 25 de ani se consideră pe ele însele gay sau transgen. Cinci la sută, merge. Poate chiar opt la sută. Dar treizeci?! Întotdeauna vor gândi așa? Poate că nu, dar aceasta este perioada lor cea mai propice pentru a face copii. Rata fertilității din Statele Unite se află la cel mai scăzut nivel din ultimii 35 de ani și nu avem motive să credem că va crește. Unele voci critice dau vina pe dificultățile structurale din economa americană, care fac ca femeilor să le vină mai greu să aleagă să aibă copii, dar națiunile europene care le oferă condiții incomparabil mai bune femeilor ca să devină mame nu reușesc nici ele să-și ridice rata fertilității peste pragul de înlocuire.

Ce se află în spatele acestui fenomen este o chestiune eminamente culturală. Am devenit o societate antinatalistă. Mai mult decât atât, am devenit o societate care nu mai pune preț pe familia naturală. Vedem peste tot dezintegrare. Ieri, la podcastul lui Al Mohler, am vorbit despre o vizită făcută acum câțiva ani într-un colegiu conservator aparținând cultului evanghelic, unde profesorii îmi spunea că se tem că majoritatea studenților lor nu vor putea niciodată să-și creeze familii stabile, pentru că prea mulți dintre ei nu au văzut niciodată cum este să ai o asemenea familie.

Iar acum avem 30% din femeile Generației Z afirmând că nu sunt interesate sexual de bărbați. Procentajul acesta nu este nici pe departe normal. El este un semn al unei culturi profund decadente – al unei culturi căreia îi lipsește capacitatea motivată să supraviețuiască. Cel mai important lucru pe care o generație poate să-l facă este să producă generația următoare. Dacă nu există familii, nu există copii, nu există viitor.

În 1947, Carle C. Zimmerman, pe atunci șeful departamentului de sociologie de la Harvard, a scris o carte intitulată Family and Civilization. Zimmerman nu era un om religios; era doar interesat de valorile culturale care au permis civilizațiilor să înflorească și de cele care au provocat colapsul civilizațiilor. Teza lui generală este că sistemele familiale determină forța și reziliența unei civilizații. Zimmerman scria:

N-a mai rămas aproape nimic astăzi în sânul familiei sau în codul ei moral, pentru a menține unită această familie. Omenirea a consumat nu doar recolta, ci și sămânța care trebuia plantată. Indiferent cât de inclinați am fi să folosim doar exprimări pozitive, conform „principiului Pollyanna”, nu putem evita realitatea acestui fapt. De la orice ipoteză am porni, implicațiile vor fi vaste și cuprinzătoare, nu doar pentru viitorul familiei, ci și pentru viitorul civilizației noastre. Nu mai este o chestiune morală; este socială. Nu mai este familială; este culturală. Însăși continuarea culturii noastre pare să fie inextricabil legată de acest nihilism din comportamentul familiei.

Mai departe:

Singurul lucru care pare cert este că ne aflăm din nou într-una din acele perioade de dezintegrare a familiei, în care civilizația suferă în interior din cauza lipsei unei credințe fundamentale în forțele care o fac să funcționeze. Problema a mai existat și înainte. Natura elementară a acestei boli a mai fost diagnosticată. După câteva secole, remediul necesar a fost aplicat. Ceea ce se va face acum rămâne de domeniul supozițiilor. Posibil să ne descurcăm mai bine decât înainte; posibil să ne descurcăm mai prost.

El scria aceste lucruri în 1947. Zimmerman a ratat apariția „generației explozive”, Baby Boom, a celor născuți în anii 1950, dar altfel a nimerit drept la țintă.

Mai devreme în cursul acestui an, David Brooks a scris un articol important în The Alantic , în care observa că trăim în mijlocul celei mai rapide schimbări care s-a petrecut vreodată cu structura familiei, în toată istoria omenirii de până acum. În cuprinsul articolului, Brooks scrie:

Eli Finkel, psiholog și specialist în problematica teoretică a căsătoriei la Universitatea Northwestern, susține că, începând din anii 1960, cultura predominantă a familiei a fost cea a „căsătoriei bazate pe exprimarea de sine”. „Americanii”, a scris el, „acum apelează la căsătorie în tot mai mare măsură ca la un mijloc al autodescoperirii, al stimei de sine și al dezvoltării personale”. Căsătoria, conform socioloagelor Kathryn Edin și Maria Kefalas, „nu mai are ca scop primar nașterea și creșterea copiilor. Acum, căsătoria are ca scop primordial împlinirea de sine a adulților”.

Sexul are și el ca scop primar împlinirea individuală – și poate numai împlinirea individuală. Tinerii de azi nu văd nicio legătură între sex, familie și un țel superior. Și eu am scris oarecum despre acest subiect într-un eseu din 2013, intitulat „Sexul după creștinism”, care rămâne unul dintre cele mai citite articole publicate vreodată de mine aici, pe site-ul The American Conservative. În cartea lui, sociologul Zimmerman, enumerând semnele unei civilizații muribunde, menționează declinul în formarea familiei și o creștere în homosexualitate. Din nou, trebuie spus că el nu era un om religios, dar convingerile lui în materie de științe sociale l-au determinat să conchidă acest lucru, după studierea datelor istorice despre Grecia Antică și Roma Antică.

Ar fi mult prea simplist să spunem că „homosexualitatea a dus la căderea Romei”. Homosexualitatea nu însemna, în acele societăți, același lucru pe care îl înseamnă în societatea noastră. Mai important decât atât, ideea este că gradul sporit de toleranță și de acceptare a homosexualității era un indicator al colapsului acelei credințe larg împărtășite în societate că formarea familiilor pentru a produce generația următoare era cel mai important scop al civilizației și că structurile și normele unei culturi trebuie să fie construite în așa fel încât să susțină această misiune.

Va trebui să îndurăm un colaps civilizațional, înainte de a putea începe Marea Reînvățare. Încep să văd acum de ce un sociolog pe care l-am auzit vorbind acum câțiva ani spunea că pierderea conștiinței binarității de gen va însemna sfârșitul nostru al tuturor. Ce voia el să spună era că ne vom pierde memoria culturală a faptului fundamental necesar pentru a asigura viitorul civilizației noastre. Trăim prăbușirea în chiar acest moment. Tocmai de aceea am scris The Benedict Option. Cartea mea cea nouă, Live Not By Lies, vorbește despre cum trebuie îndurate marginalizarea acută și persecuția; cartea mai veche este cum poate fi edificată o comunitate puternic contraculturală, capabilă să supraviețuiască printre ruinele civilizației noastre.

Treizeci la sută din femeile cu vârste de până în 25 de ani nu sunt interesate de sex cu bărbați. Dacă acest lucru nu vă alarmează, ca tradiționaliști sau conservatori religioși, atunci s-ar putea de fapt să fiți deja morți. Categoric trebuie să formăm chiar acum – nu mâine, ci chiar acum – comunități care să-i socializeze pe copiii noștri în binele căsătoriei și al familiei. Cultura mai largă știe ce crede și își propovăduiește credința cu toată siguranța de sine. Bisericile abia dacă răspund pe măsură. Și se vede.

ADĂUGIRE ULTERIOARĂ: Mai mulți cititori mi-au semnalat că „B”-ul din acronimul „LGBT” – bisexual – face o treabă al naibii de eficientă, având probabil o foarte mare contribuție în acel procentaj de 30 la sută. Probabil că așa este, dar nu prea schimbă nimic. Nu știu câți bărbați ar vrea să se însoțească cu o femeie ale cărei dorințe sexuale sunt atât de instabile. Eu nu mi-aș fi dorit niciodată să ies cu o femeie care se identifica drept bisexuală. Câte femei ar vrea să iasă cu bărbați care se identifică drept bisexuali? Așadar, îmi retrag exprimarea „neinteresate de sex cu bărbați”, pentru că „bisexual” ar putea acoperi cazul „deschiderii spre sex cu ambele sexe”, dar îmi mențin ideea că este o constatare a unei decadențe profund destabilizatoare.

A DOUA ADĂUGIRE ULTERIOARĂ: O cititoare din Generația Z îmi scrie:

În primul și-n primul rând, sunt de acord cu unii dintre cei care spun că statistica pe care ai citat-o într-un articol recent (titlul de mai sus) este probabil viciată de numărul crescând al femeilor care se identifică drept bisexuale. Am totuși senzația că ei nu sesizează întregul situației când contestă această statistică. Așa cum spuneai, este alarmantă, dintr-o varietate de motive. Eu petrec mult timp pe rețelele sociale, interacționând cu tinere de vârsta mea, și multe dintre ele, chiar și din cercurile catolice pe care le urmăresc (eu însămi sunt catolică), se identifică tot mai mult ca bisexuale într-un anumit grad sau măcar „nițel queer” (exprimarea lor, nu a mea). Niște capete mai înțelepte din jurul meu au sugerat că acest lucru se datorează, în parte, sensibilității feminine, în mod natural mai capabilă să ia cel puțin în considerare atracția romantică față de același sex (spre deosebire de un bărbat heterosexual), dar chiar și așa, eu cred că e doar o parte din realitate.

Adevărul este că există un soi de atracție tot mai puternică a preamăririi de sine, în jurul acestei idei de a te identifica drept orice soi de LGBTQ. E un marker social care te pune în categoria celor populari, bine informați, la curent cu tot ce mișcă. Te face cool, te face la fel cu cei pe care lumea îi admiră. În plus, te face să te simți „în siguranță”. Hai să ne oprim puțin pe aceasta din urmă.

În primul rând, văd cum se întâmplă tot mai des chestia asta, pe măsură ce ne îndepărtăm de mișcarea #MeToo. Vreau să reiterez, sunt femeie, deci gândurile mele de aici nu vin din vreun soi de perspectivă masculină sau influențată masculin. Dar am văzut în ultimii ani tot mai multe femei cum se jură că nu mai vor relații amoroase, se jură că nu mai vor căsătorie, se jură că nu mai vor copii, și, mai ales, se jură că nu mai vor să aibă de-a face cu bărbați. (Am văzut și tabăra cealaltă, în care multe femei deplâng lipsa unor bărbați decenți cu care să aibă o relație sau să se căsătorească, dar asta e cu totul altă discuție). Curentul Anti-Bărbați, după părerea mea sinceră, este un nou val al Neo-Feminismului, care nu vrea doar să „zdrobească patriarhatul”, ci vrea și să poată să se miște într-un cerc unde bărbații sunt nu numai opționali, ci nu sunt absolut deloc necesari. Aceste neofeministe sunt tot mai mult adeptele fluidității de gen și primesc (cu brațele deschise) în rândurile lor activiști foști-bărbați-acum-femei care militează pentru drepturile transgenilor.

Pentru ele, a fi femeie nu înseamnă același lucru ca pentru mine sau ca pentru tine – ci înseamnă să ai o viață plină de fulgere și tunete, unde cele mai nenorocite stereotipuri feminine se însoțesc cu o concepție anti-copii și anti-familie, oferind lumii o categorie de persoane superficiale și asexuate, care poartă stindardul „Femeie” fără să știe măcar ce-ar putea să însemne. Ele sunt pro-avort, pro-sex (dar numai sexul care „se pune”) și pro-drepturile transgenilor (fiindcă „femeia” e doar o etichetă, nu o realitate biologică). În această realitate, orice bărbat care nu este un „aliat” este dușmanul, iar bărbații sunt în general foarte opționali, pot fi cu ușurință înlocuiți și ei trebuie să le susțină lor perspectivele/interesele, deși tot mai greu de precizat exact, în toate modurile posibile. Un bărbat care își caută o soție (sau vrea copii) nu va găsi nicio amatoare printre neofeministe, pentru că acestor femei nu le pasă de asemenea lucruri, lor le pasă de promovarea unei agende de obiective pe care ele le-au creat. V-ați întrebat vreodată de ce atât de mulți oameni credeau că Hillary Clinton însemna sfârșitul pentru drepturile femeilor din SUA? Știu că probabil știți, dar sentimentul acela nu venea dinspre femeile conservatoare.

Vorbim despre extremiști/extremiste. Ei/ele controlează narativul. Pentru fetele conservatoare (chiar și cele catolice), încercarea de a-și croi drum într-o lume controlată de aceste grupuri este o perspectivă periculoasă. Trebuie fie să rămâi ferm anti-cultură și să știi când să-ți ții gura (subscriu acestui sentiment), fie să ai niște atuuri de care să te folosești, care te vor lăsa să te strecori printre rânduri. Cartea „bisexualității” este un asemenea atu, după părerea mea. În momentul când subscrii vreuneia din identitățile LGBTQ, devii „sigură”, ”safe”, conform prismei prin care te privește neofeminismul. Chiar dacă ești religioasă sau conservatoare și nu vei pune niciodată în aplicare atracția spre același sex, „a fi Bi” este de ajuns ca să-ți permită să iei parte la spectacol, fără a fi târâtă în noroi pentru că „ești o femeie demodată” sau „controlată de patriarhat” (mă întreb uneori, așa, în colateral, ce-or fi crezând unii dintre oamenii aceștia că înseamnă patriarhatul). Este un adevăr convenabil, și, după cum au spus deja unii din jurul meu, aproape orice femeie cu puțină imaginație poate fi „nițel Bi”, fără prea mare efort.

Cele care fac acest lucru nu au habar, în general, că trăiesc tacit o minciună. Majoritatea sunt perfect convinse de statutul lor LGBTQ, dar e grăitor că, în cel mai bun caz, nu fac decât să se joace puțin în niște relații cu persoane de același sex, multe dezbărându-se de acest statut după ce mai cresc. Pe moment, însă, este un asemenea marker al „mândriei”, încât îl ridică în slăvi și se poartă de parcă ar însemna totul pentru ele. Recent, o prietenă catolică „și-a făcut ieșirea în lume ca Bi”, iar anunțul ei de pe rețelele sociale vorbea numai despre „îmbrățișarea” acestei părți incredibil de importante a identității ei. Nu pot să nu mă întreb cât din toată povestea nu e, de fapt, decât umplutură, menită să acopere ceva care s-a rupt în adâncul sufletului unora dintre aceste femei. Au fost rănite de prea multe ori, de bărbați mireni, de cultură, de presiunea crescândă dinspre un narativ pe care ele nu l-au cerut niciodată, încât acum se agață de aceste „identități” ca de un mod prin care să înlocuiască ceva care s-a rupt. Dar, la fel ca toți cei ce trăiesc prin minciună în prezent, până la urmă miezul cel putred se va sfărâma și va rămâna un asemenea gol în urma lui, încât aproape nimic n-ar putea să-l umple. Mai am o prietenă, care se consideră acum „non-binară”, după ce ani la rând s-a identificat doar ca femeie. A sărit cu arme și bagaje în trenul transgen și nu cred să se dea jos prea curând. Dar nu este stereotipul feminin și, undeva în sinea ea, are senzația că nu poate fi „în totalitate femeie”, dacă nu bifează toată căsuțele acelui narativ, căci neofeminismul așa spune: a fi femeie înseamnă să porți tocuri înalte și să fii însetată de sânge împotriva „patriarhatului” (adică a societății conservatoare, a căsătoriei și a structurilor familiei tradiționale), iar dacă nu poți fi amândouă aceste lucruri, înseamnă pur și simplu că nu mai ești femeie.

Am văzut aseară la televizor ceva, replica unui personaj, care m-a făcut să mă gândesc că acest narativ a început de fapt să se schimbe. (Am ezitat un pic dacă să pomenesc numele serialului, de teamă să nu-mi dezvălui partea „tocilară”, dar pe urmă mi-am amintit că aici e încă un loc unde n-am de ce să mă tem pentru identitatea mea. Sunt foarte mândră să reprezint atât stereotipul anticultural, cât și pe cel antifeminin.) Replica e din Naruto Shippuden, episodul 337.

„Nu câștigi nimic dacă îți atașezi valoarea propriei persoane de ceva din exterior care ți se pare admirabil și demn de laudă”.

(Itachi Uchiha, personajul care are această replică, i se adresează unui personaj negativ care, printr-o serie de experimente, și-a atașat la propriu abilitățile și puterile altor ființe propriului sine (și valorii de sine) – animeurile japoneze pot fi incredibil de suprarealiste uneori) Dar ce potrivire cu vremurile noastre! Literalmente asta se întâmplă în foarte multe cercuri ale societății noastre. Oameni altfel normali și raționali, își atașează valoarea propriei persoane de lucruri exterioare – și ce câștigă? Absolut nimic.

VIZUALIZAT 12 ori,
 acai berry 900 apteka
 
Citește și

Lasă un răspuns