Acasa
Lucrurile s-au schimbat de când am publicat primul episod al investigației, iar ofițerii anticorupție au găsit în biroul doctorului urme ale șpăgilor și ale abuzurilor medicale.
Am primit de atunci peste o sută de mesaje de la pacienți care au pățit-o pe mâna lui Burnei sau care au fost martori la necazul altora.
Și au început să apară doctori dispuși să vorbească public.
Roman Marchitan are 36 de ani și este chirurg ortoped la spitalul din Marmande, în sud-vestul Franței. Lucrează acolo de șase ani. Ne-a scris după ce mai mulți prieteni i-au trimis articolul “A fost un experiment“.
Între 2005-2006, a fost rezident la secția de ortopedie pediatrică de la Marie Curie, sub îndrumarea lui Burnei. A plecat de la spital în “urletele incoerente ale lui Burnei peste capetele pacienților și întregului personal“.
Ortopedul Marchitan este primul care a fost de acord să vorbească public despre experiența profesională cu Gheorghe Burnei. Scrisoarea lui din interior are multe pasaje interesante și i-am cerut acordul să o publicăm, în speranța că mai mulți doctori vor prinde curaj să vorbească:
Subject: Burnei in hell
Încep prin a va felicita şi a va asigura de deplinul meu respect. Nu mai ştiu să scriu româneşte şi traduc expresii franţuzeşti. Va rog să mă scuzaţi anticipat, dar mailul meu va conţine o cantitate insuportabilă de greşeli gramaticale şi traduceri literale din alte limbi. Apar că un analfabet, deşi va asigur că sunt departe de a fi. Nu am mai scris şi citit româneşte de un car de ani şi constat cu frustrare că am ruginit. Tant pis, sper să nu fiţi ofensată de aproximaţia de limba română pe care o voi folosi.
Revenind la subiect, sunt profund impresionat să descopăr că jurnalismul de investigaţie există în România şi, spun asta fără nici cea mai mică doză de condescendenţă, sunt puţin emoţionat. Nu mă aşteptăm să mă mai atingă vreodată vreun subiect legat de România, cu atât mai puţin unul legat de Burnei. Am 36 de ani şi mai am încă surprize de genul asta în legătură cu propriile mele sensibilităţi. Am fost unul din rezidenţii lui şi acea perioada culminase cu decizia mea de a mă lăsa de medicină. Printr-un concurs fericit de circumstanţe am devenit rezident de ortopedie de adulţi şi, în ciuda ameninţării lui Burnei «bă, tu nu vei termina niciodată rezidenţiatul, ascultă la mine», am devenit chirurg ortoped.
Lucrez în Franţa, am doi băieţi şi, în afară familiei, jobul meu rămâne una din sursele cele mai constante de satisfacţii şi stres. E o combinaţie necesară pentru cei care primesc plăcere din muncă lor şi mă îndoiesc că veţi găsi vreun medic în România care să poată afirmă acelaşi lucru. Să fii medic în România e în primul rând umilitor, după care în practica de zi cu zi poţi stoarce şi ceva satisfacţie profesională, dar totul e un compromis continuu cu propria ta conştiinţă. Iar conştiinţa se erodează treptat sub presiunea rutinei şi cei care “supravieţuiesc“ dezvoltă un fel de bătături morale, altfel nu poţi continua.
Fără să victimizez profesia, dacă încerci să înţelegi ce se întâmplă cu sistemul, cum funcţionează cu adevărat mediul opac al medicinei româneşti, nu poţi reduce totul la şpagă şi malpraxis. Moda actuală e să recompunem toate subiectele simple în nuanţe de gri, dar adevărul e că stigmatizarea unei bresle întregi nu înseamnă să aplicăm o judecată justă fiecărui individ care o compune. Majoritatea sunt nişte tipi decenţi şi profesionişti şi fiecare dintre ei, dacă pleacă în străinătate, respiră uşurat că nu mai are nevoie de şpăgi şi nu mai este obligat să trimită pacientul să-şi cumpere perfuzii şi şuruburi. Vă rog să nu vă speriaţi, nu vă scriu pentru a opune o opinie diferită sau pentru a vă face morală, vă scriu pentru că mă simt vinovat.
[…]
Am avut nevoie de mulţi ani de zile că să mă debarasez de ura şi de dezgustul pe care mi le provocau numele asta. Mulţi ani. Subiectul era atât de «înroşit» la vremea aceea, încât toată lumea a ţinut să mă informeze că aţi publicat un articol în legătură cu el. E amuzant că nimeni nu mă informa în legătură cu premierele mondiale. Am trăit atâtea vieţi între timp, încât toată experienţă mi se pare extrasă dintr-o naraţiune străină, mi se pare ciudat să recunosc că probabil anumite fibre din caracterul meu au fost structurate şi de experienţele din acea perioada, iar experienţele erau din alea tari, roller-coaster-like-tari.
Mă întreb dacă aţi avut vreodată îndoieli în legătură cu soliditatea subiectului la care v-aţi înhămat? În perioada în care tatonaţi tema. Sper că nu sunt naiv şi că nu eraţi purtată doar de febra dezvoltării unui scandal potenţial, fiind servită progresiv cu coroborări satisfăcătoare. Îndrăznesc să cred că aţi fost purtată de un spirit investigativ franc şi determinant, pentru că subiectul în orice ţară vestică ar avea potenţialul unei bombe care merită detonată. Vă confirm, subiectul e cât se poate de bine fondat. Ştiu că sunteţi conştientă de amploarea catastrofei, dar vă asigur că aţi publicat un caz. Unul. Presupun că sunt sute sau mii.
[…]
Mă întreb dacă aţi avut vreodată posibilitatea să-l auziţi vorbind liber, în afara unui discurs învăţat pe de rost. E halucinant. Individul e incapabil să lege în mod coerent mai mult de trei cuvinte. Cel mai spectacular era să-l vezi enervat, şi era aşa mai tot timpul. Citesc cu stupefacţie lista de titluri şi funcţii pe care a reuşit să le acumuleze acest personaj de o inteligenţă cât se poate de limitată (o spun cât se poate de obiectiv, mi s-a ofilit şi ultimul dram de încrâncenare în legătură cu subiectul în cauză pentru a mai fi subiectiv), a cărui singură calitate a fost obstinarea şi încrederea neclilntită în propriul geniu. Burnei reinventase un fel de medicină paralelă, contrară oricărei logici curente, călcând pe victime fără nici o fărâmă de mustrare de conştiinţă. Dacă aţi avea posibilitatea să cunoaşteţi persoana aşa cum am cunoscut-o noi, aţi înţelege că imaginea de monstru fără remuşcări nu e doar produsul impresiei unei mase subiective de victime, există în carne şi oase şi nimic din ce auziţi în legătură cu el nu e exagerat.
Tratamentul displaziei de dezvoltare a șoldului e unul destul de codificat, şi nu doar în vest. Dr. Dan Cosma de la Cluj populariza hamul Pavlik încă de acum 10 ani, osteotomiile de femur proximal când trebuiesc practicate, se fac după nişte tehnici standard, care au o predictibilitate acceptabilă, iar copiii care scapă diagnosticului pot fi protezați la o vârstă adultă cu rezultate rezonabile. Discutăm de o boală congenitală, cu repercusiuni sociale şi profesionale severe, care trebuie diagnosticată şi tratată, iar soluţii există. Tehnicile şi protocoalele evoluează, dar aceste evoluţii sunt treptate şi sunt generate de un demers logic şi progresiv, fiecare etapă fiind validată doar dacă siguranţă pacientului nu este în joc. În epoca modernă, experimentarea unei tehnici direct pe pacienţi este acceptată într-un cadru extrem de reglementat. Pacienţii trebuiesc informaţi corect şi obiectiv, riscurile în caz de eşec nu trebuie să fie superioare riscurilor aferente unei tehnici consacrate, inovaţiile radicale sunt obligatoriu testate “în afara pacientului” şi validate de un consiliu mono sau pluridisciplinar.
Burnei era obsedat să inventeze ceva. Orice. Tragedia lui personală era că se născuse prea târziu şi totul fusese déjà inventat. Nici o intervenţie nu avea să poarte numele lui şi nimeni nu avea să înceapă frazele din prezentările de caz undeva în Oklahoma cu “according to Burnei, we should…”. Nu cerea părerea nimănui, important era “le flair”, insipirația, era competent în orice domeniu. God.
Opera uneori adulţi fără să-şi pună problema că nu avea nici o pregătire medicală în acest sens. E ca şi cum aş veni eu să vă operez de glaucom. Adulţii nu sunt nişte copii de dimensiuni mai mari, nu e suficient să foloseşti nişte plăci de dimensiuni adecvate sau nişte broşe mai groase, nici un ortoped de copii nu ştie să opereze corect o banală fractură de gleznă, cu excepţia cazului în care familia uzează de o avalanşă de pile şi relaţii. Numai că doctorul Burnei nu ştie cum vine treaba cu profilaxia bolii tromboembolice la adulţi, un detaliu minor. Pacientul a decedat. Familia n-a depus plângere, şi atâta timp cât familia nu depune plângere, business as usual.
Fluxul de pacienţi era impresionant şi, statistic vorbind, Budimexul este un loc în care cazurile clinice excepţionale şi curiozităţile diagnostice sunt la ordinea zilei. Vedeam uneori nişte cazuri de nu reuşeam nici să le descriem corect. Pentru acest procent mic de patologie ieşită din comun protocoalele nu există şi nimeni nu-l poate acuza de experimentare umană pentru că orice tratament le-ar fi fost aplicat devine automat experimental tocmai prin prisma lipsei precedentelor.
Problema e că incapacitatea de a-ţi asuma propriile eşecuri şi de a-ţi recunoaşte limitele poate transforma şi un caz banal într-o tragedie. Oricât ai fi copleşit de propriul tău geniu anumite limite umane şi deontologice ar trebui să rămână în vigoare, altfel devii o caricatură modernă de Victor Frankenstein. Toţi învăţăm să spunem pacienţilor: îmi pare rău, dar nu există altă soluţie, nu ţine de competenţa mea, dar vă recomand să mergeţi la cutărescu.
În momentul în care părinţii unui băieţel te imploră să-ţi agiţi bagheta magică şi să-i salvezi piciorul, pentru că la televizor se spune că eşti singurul capabil să realizeze premiere mondiale, e cazul să redevii pentru scurt timp medic. Ţine de competenţă şi de responsabilitatea ta să le explici că osteosarcomul e un cancer extrem de agresiv şi că principiile valabile încă de la sfârşitul secolului 19 rămân valabile în linii mari şi la ora actuală. Jobul unui medic e să-i convingă pe părinţi că amputaţia, oricât de mutilantă ar fi ea, este singură care oferă şanse reale de a-i salva viaţa copilului. Dl Burnei n-a ezitat, pentru că principiile medicale pot fi aplicate conform standardelor actuale de toţi ceilalţi profesionişti tocmai pentru că lor le lipseşte geniul. Nişte proşti. El, Profesorul, a excizat tumora din calcaneu (în acest punct orice ortoped se ia cu mâinile de cap şi respiră profund) şi copilul a decedat la scurt timp în urma unei extensii metastatice. Ce făceam noi în timpul asta? O evitam pe mama copilului şi evitam să discutăm cazul între noi.
În orice ţară evoluată, genul ăsta de practici nu va fi întâlnit. Nu pentru că ar lipsi chirurgii care se cred infailibili şi dotaţi de o inteligenţă ieşită din comun, suntem mulţi croiţi după acest format. Problema e că în cazurile rare în care aceste calităţi sunt potenţate şi de o lipsă totală de scrupule, indivizii sunt identificaţi şi sancţionaţi de sistem. Vă voi da exemplele Franţei şi Belgiei. Pacienţii sunt încurajaţi sistematic să împărtăşească direcţiunii spitalului experienţele. Direcţiunea îi contactează pe cei care au exprimat nemulţumiri pentru a elabora problema şi pentru a preveni eventualele recidive cu toate părţile implicate. Discutăm de mici fleacuri, gen “pulpele de pui sunt complet lipsite de gust” sau “a trebuit să aştept două zile înainte să pot fi operat”. În momentul în care are loc un eveniment medical grav direcţiunea îţi poate cere explicaţii (nu te execută, doar îţi cere explicaţii) atât de rapid încât te întrebi când naiba au avut timp să afle?
Şeful Comisiei Medicale din spitalul meu mic din fundul Franţei m-a sunat săptămâna trecută să mă întrebe ce naiba e PRP-ul ăsta pe care m-am apucat să-l fac? E vorba de un tratament care nu e recunoscut de casa de asigurări, dar care are nişte baze ştiinţifice foarte solide şi sute de articole ştiinţifice care-l validează. I-am explicat prin telefon, va veni peste o săptămână cu mine în sală să vadă exact cum funcţionează tehnica şi mergem înainte. Nu există nici o plângere, nu am înregistrat nici o complicaţie, e vorba de o precauţie normală din partea administraţiei care s-a autosesizat în legătură cu o potenţială problemă.
Aplicabil în România? Nu. Nu cu reţelele de interese şi influenţe intricate şi în evoluţie continuă care definesc administraţia actuală. Nici un director de spital nu ar fi intervenit (dovadă) în lipsa unor plângeri.
RelatedPosts
Credeţi că un medic sau un rezident ar fi putut depune o sesizare în afara unui context suicidar? Nu e vorba de un model mafiot, chiar dacă ar fi o comparaţie spectaculară. Nu există nici o omerta care să ne fi oprit, şi au fost cazuri în care medicii au fost cât se poate de vocali. I-a auzit cineva? Toţi ştiu că lansează un bumerang, care face un tur complet, fără să atingă nimic, după care îi loveşte direct în cap. Pacienţii nu depuneau plângere pentru că erau condiţionaţi să-l considere autoritatea supremă şi li se dădea de înţeles că era vorba de câte un eşec excepţional. Mă întreb dacă cineva se va apuca într-o zi să evalueze în mod obiectiv amploarea catastrofei. Să ia condicile operatorii, să contacteze pacienţii, să reevalueze cazurile şi să le rediscute cu nişte medici competenţi.
Noi, medicii, am fi avut obligaţia să sesizăm Colegiul Medicilor, instituţia care are prerogative supreme în sancţionarea practicilor deviante. Mă pufneşte râsul când scriu. Colegiul Medicilor e o structură atât de flască încât nu sancţionează decât în momentul în care este sigur că individul e condamnat definitv de justiţie, to be on the safe side. Dacă nu mă credeţi, îi puteţi întreba.
Nu vi se pare bizar că nimeni nu era la curent? Vă asigur că toată lumea ştia ce se întâmplă. Între timp, Burnei a continuat cu premierele mondiale, cultul mesianic generase o isterie întreagă, era suficient să vezi sala de aşteptare de la consultaţii, conferenţiarul devenise profesor plus o colecţie epustuflantă de alte titluri şi funcţii. Intangibil.
Scriind asta îmi dau seama că suntem o ţară fertilă pentru genul ăsta de indivizi. Dacă vă spun că a mai existat unul, care exact ca Burnei «credea sincer în destinul său excepţional, suferea acut de un complex al originilor modeste, impunea în mod activ un cult al personalităţii şi era lipsit de scrupule în securizarea propriei poziţii şi în atingerea scopurilor», rings a bell?
Să ştiţi că o parte din premierele mondiale reclamate de Burnei nu erau neapărat experimente umane, ci doar tehnici chirurgicale copiate şi apropriate. Noi ridicam din umeri şi întorceam pagina sau schimbam canalul. Presa nu era plătită să verifice, spaţiul publicitar dă tot felul de drepturi.
Restul erau nişte experimente umane revoltătoare.
Sunt sigur că nu sunt singurul din foştii rezidenţi care blochează acea perioadă în conştiinţa noastră dintr-un sentiment de vinovăţie.
Ştiţi (sau nu) cum e, scapi dintr-un coşmar şi prinzi aripi, nu te uiţi în urmă, nu te mai gândeşti, din când în când un fost coleg mai aduce vorba de Burnei şi i-o tai sec “un dobitoc sinistru, n-are rost să pierdem energia discutând despre el, mai bine povesteşte-mi despre tine, ce mai faci?“.
Dobitoci eram noi. Am fugit mâncând pământul şi odată ajunşi la o distanţă sigură ne-am lins rănile şi am încercat care şi cum puteam să nu ne mai gândim. Noi ne consideram victime, numai că victimele adevărate nu eram noi, ci pacienţii care continuau să vină cu miile, atraşi de aura mediatică a unui parvenit cu o inteligenţă mediocră, al cărui singur atu e o nezdruncinată încredere în propriul geniu (mă repet, ştiu).
Ar fi trebuit să facem scandal, să facem publică toată mizeria chiar dacă maşinăria mediatică din spatele lui ar fi atenuat zgomotul. Poate că unii părinţi ar fi fost incitaţi să ceară o a două părere, poate că anumiţi copii şi-ar fi păstrat displazia şi ar fi fost eligibili pentru nişte soluţii decente la vârstă adultă.
Ştiţi ce i se întâmplă unui rezident de ortopedie pediatrică dezavuat de Burnei? Nu termină niciodată rezidenţiatul de ortopedie pediatrică. Şase ani de facultate pe apa sâmbetei, unul dintre cele mai crâncene concursuri de rezidenţiat din Europa – à la poubelle. Sau mai dai o dată rezidenţiatul, sau deschizi un bar cu bere belgiană şi cartofi prăjiţi (ăsta era planul B pentru mine).
Mă întreb dacă vreunul dintre rezidenţii lui recenţi şi cu o memorie mai proaspătă ar putea să vă dea nişte informaţii mai concrete. Va asigur că niciun individ normal nu poate să scape din serviciul său de ortopedie pediatrică fără un bagaj solid de resentimente. […]
Închei oarecum abrupt, îmi cer scuze, sunt de gardă şi trebuie să mă culc. Am divagat inexcuzabil (scriu fără să recitesc pentru că altfel nu mai apăs niciodată pe send) dar vă asigur de toată susţinerea de care pot dispune şi rămân la dispoziţia dumneavoastră în caz că vă pot fi de folos.
Cu stimă,
Roman Marchitan
Declinare de responsabilitate pentru comentarii
