Echilibrul european

Principiul politic de echilibru al forţelor apare odată cu desăvârşirea procesului de centralizare a statelor din Europa occidentală, odată cu crearea premiselor apariţiei statelor moderne.

Acest principiu de echilibru al forţelor i-a naştere din nevoia afirmării tendinţelor monarhilor de a-şi extinde autoritatea şi teritoriul în afară. Acesta consta într-un sistem de alianţe prin care se urmărea împiedicarea expansiunii unui stat în detrimentul altuia. Astfel că, în momentul în care un stat se dovedea periculos prin modul de abordare al politicii sale externe, acestea din urmă se coalizau, pentru a îi opune rezistenţă, în acest fel statul respectiv era împiedicat să triumfe.

Acest sistem bazat pe principiul echilibrului de forţe este aplicat pentru prima oară în Italia în cadrul luptelor interne pentru putere, încheiate prin Pacea de la Lodi din 1454 care este considerată prima încercare a se institui o balanţă politică în Europa, succesul acestei politici fiind perioada de 40 de ani de pace care a urmat în Italia.

Eficacitatea acestui sistem face ca la sfârşitul secolului XV şi începutul secolului XVI majoritatea statelor europene să se angajeze în această politică internaţională pentru a găsi soluţii la cele două probleme esenţiale care ameninţau suveranitatea statelor europene: extinderea dominaţiei otomane şi creşterea puterii habsburgilor. Habsburgii şi otomanii urmăreau să-şi extindă dominaţia în detrimentul celorlalte state, aducând diferite argumente mai ales de ordin religios.

Papalitatea care reprezenta principala forţă politică din Italia, se implică în diplomaţia europeană, având la un moment dat rolul de arbitru al Europei, angajând acum statele europe pe fondul acestui principiu într-o luptă non-confesională prin care urmărea înlăturarea otomanilor din Europa.

Monarhii europeni se coalizează împreună cu pontiful roman pentru a-i alunga pe otomani din Europa, desfăşurând diferite lupte, aşa-numitele cruciade, dar acestea nu au rezultatul scontat, în principal datorită divergenţelor apărute în armatele cruciaţilor.

Triumful echilibrului european în prima jumătate a secolului XVI, este concretizat prin Pacea de la Cateau-Cambresis din 1559, care a însemnat izbânda principiului naţional, unele părţi componente originare ale unui stat anume au fost recuperate de către acestea (Italia recuperează teritoriile din nord, Spania se desprinde de Imperiu), totodată această pace pune capăt tendinţelor de a înainta spre inima Europei a Imperiului Otoman.

La începutul secolului XVII această tendinţă de echilibru european este reafirmată, mai ales datorită dorinţei habsburgilor de a deţine întâietatea politică în Europa. Germania forma acum un vast imperiu condus de Casa de Habsburg. Acest imperiu era fărâmiţat în circa 300 de state, asupra cărora împăratul nu avea autoritate. Singurele teritorii pe care habsburgii le controlau cu adevărat erau posesiunile ereditare precum Austria şi Cehia. Această situaţie era înrăutăţită şi de faptul că Germania era divizată din punct de vedere religios, întrucât nordul şi centrul erau protestante, iar sudul catolic, ca de altfel şi habsburgii care erau de rit catolic. Aceştia urmăreau realizarea unui puternic stat centralizat german. În faţa acestui proiect măreţ al habsburgilor, care erau sprijiniţi şi de Spania unde domnea o altă ramură a acestora stătea opoziţia principilor germani care nu doreau să renunţe la privilegiile lor. Pentru a se proteja de planurile acestora, principii protestanţi îşi unesc forţele în cadrul Uniunii Evanghelice. La rândul lor principii catolici alcătuiesc sub egida împăratului Liga catolică. Planurile care urmăreau transformarea Germaniei într-un stat centralizat condus de habsburgi, ar fi mărit prea mult puterea acestora ei fiind şi suveranii Spaniei şi posesorii uriaşelor sale posesiuni. Datorită acestor considerente Franţa, în ciuda faptului că era catolică, se opune acestui proiect. Dacă pentru habsburgi, un război pentru îndeplinirea acestor planuri, îmbracă şi tente religioase, în cazul Franţei criteriul raţiunii de stat era precumpănitor în raport cu cel religios. Aşa că aceasta nu ezită să se alieze cu statele protestante (principatele germane, Olanda, Danemarca, Suedia) pentru a opri ascensiunea habsburgilor. Cel ce urmăreşte cu consecvenţă respectarea principiului raţiunii de stat în politica extenă a Franţei este cardinalul Richelieu, primul ministru al regelui Ludovic al XIII-lea.

Principalul promotor al dorinţei de unificare a Germaniei într-un stat centralizat este împăratul Ferdinand al II-lea (1619-1637), care prin funcţia îndeplinită era şi rege al Cehiei. Nobilii cehi s-au răsculat deoarece le-au fost încălcate drepturile religioase, şi îl aleg rege pe principele Palatinului, şeful Uniunii Evanghelice. În acest mod este declanşat războiul de 30 ani. Răscoala cehilor este înfrântă în urma bătălii de pe Muntele Alb din 1620. Ferdinand al II-lea declanşând o amplă represiune împotriva nobilimii cehe, cât şi împotriva principelui Palatinului.

Principii protestanţi germani cer sprijinul regelui Danemarcei, acesta intervenind dar armata sa este înfrântă în 1629, după 4 ani de lupte, când Danemarca este nevoită să ceară pace. Imediat după aceasta Ferdinand emite Edictul de restituire, prin care îi obligă pe protestanţi să cedeze bunurile pierdute de clerul catolic, acesta fiind aproape gata de a-şi duce planul la îndeplinire de a devine stăpânul absolut al Germaniei.

Înfrângerea Danemarcei provoacă intrarea în război a Suediei, a cărei acţiune este finanţată de Franţa. În fruntea armatei suedeze se află regele Gustav Adolf, unul dintre cei mari comandanţi ai Epocii, care obţine numeroase victorii, dar din nefericire moare în timpul bătăliei de la Lutzen din 1632, acest lucru scoţând Suedia un timp din război.

În aceste condiţii în 1635, Franţa declară Spaniei război, implicându-se direct în război din acest moment. Trupele franceze sprijinite de cele suedeze şi olandeze obţin strălucite victorii, determinându-l pe împăratul Ferdinand al III-lea să ceară pace, deoarece ameninţau chiar poziţia Vienei, reşedinţa împăratului.

La războiul de 30 de ani participă şi Transilvania condusă de principele Gabriel Bethlen. În urma mai multor bătălii, transilvănenii obţin succese împotriva trupelor imperiale, dar din cauza lipsei unui ajutor eficient care să fi parvenit de la celelalte state implicate aceştia sunt nevoii să încheie pace în 1626. acest fapt îl determină pe Principele transilvănean să conceapă un plan prin care să sporească forţa economică şi militară pentru a juca un rol mai activ în relaţiile internaţionale, alcătuind chiar un plan de unire statelor româneşti care nu s-a putut realiza însă.

Războiul de 30 de ani reprezintă o combinaţie de artă militară şi diplomatică, numeroasele tratate încheiate şi negocierile purtate pentru înfrângerea habsburgilor, în care au murit aproape jumătate din populaţia statelor germane.

Începute în 1644 tratativele de pace s-au desfăşurat în două oraşe din provincia germană Westfalia. Considerată ca având valoare universală, această pace încearcă să stabilească raportul de forţe şi frontierele statelor implicate în conflict. Noua geografie politică europeană era construită pe un nou concept politic: echilibrul european. Se intenţiona astfel să se înlăture dominaţia unui singur stat asupra celorlalte, acest concept fiind recunoscut ca principiu al dreptului internaţional, până la începutul secolului XX.

Această pace consacră în primul rând ascensiunea politică a Franţei în Europa, Ludovic al XIII-lea, dar mai ales primul ministru al acestuia carddinalul Richelieu şi urmaşul acestuia Mazarin, reuşesc să aplice cu fermitate Marele proiect şi să împiedice transformarea statelor germane într-o monarhie centralizată. Franţei îi era recunoscută stăpânirea asupra Alsaciei.

Suedia la rândul ei primeşte provinciile germane de la Marea Baltică, transformată astfel într-un lac suedez. Acest stat devine acum o veritabilă forţă în nordul Europei, dar şi în Occident datorită în principal sprijinului acordat de francezi.

Era menţinută divizarea teritorială a Germaniei, iar puterile împăratului au fost reduse considerabil în favoarea principilor germani, împăratul nu mai putea lua decizii fără acordul Dietei, iar vechile libertăţi germanice erau confirmate. Alianţa austriaco-spaniolă era subminată, împăratul fiind constrâns să promită că nu va interveni în războiul franco-spaniol. Austria devenităunul dintre multele state germane, va păşi din acest moment pe calea constituirii unui imperiu propriu, acest lucru fiind confirmat şi de raporturile politice din spaţiul german, care vor fi marcate de competiţia cu celelalte state mari state germane: Bavaria, Saxonia, Brandemburg-Prusia.

Poziţia statelor germane protestante era consolidată, şase dintre acestea urmând să fie reprezentate în Consiliul aulic, iar 24, în Camera imperială de Justiţie, cele mai importante instanţe ale conducerii imperiale.

De asemenea acest tratat recunoaşte independenţa Provinciilor Unite, pe care Spania o recunoaşte dar nu semnează tratatul de pace războiul prelungindu-se încă un deceniu. Desemenea este recunoscută şi independenţa Elveţiei.

În 1659 Spania pierde războiul cu Franţa, pierzând astfel statutul de mare putere pe care îl deţinuse timp de un secol şi jumătate.

Victoria militaro-diplomatică obţinută în cadrul confruntărilor cu habsburgii din timpul războiului de 30 ani, îi permite regelui Ludovic al XIV să promoveze o politică externă dinamică, prin care să asigure statul francez prin consolidarea unor graniţe naturale eficiente şi a unei politici de dimensiune europeană pentru statul francez.

În urma unui război purtat cu Spania şi Olanda (1672-1679) anexează în nord Flandra iar la est stabileşte actualele hotare ale statului francez, el devenind astfel cu adevărat arbitrul Europei. Această politică a regelui francez îl aduce faţă în faţă cu Liga de la Augsburg, adică cu Imperiul German, Olanda, Spania şi Anglia. Wilhelm de Orania regele Angliei, care îl ura pe Ludovic al XIV-lea, poartă împreună cu Olnada între 1688-1697, un război împotriva acestuia care se încheie prin pacea de la Ryswick, care îi recunoştea Franţei cuceririle anterioare, dar Franţa pierde hegemonia pe continent. În linii generale Ludovic al XIV-lea asigură regatului său o faimă europeană şi graniţe mult mai stabile şi mai uşor de controlat, fără să fi putut să îşi materializeze scopul de atinge graniţei Rinului, preţul acestei politici fiind epuizant pentru Franţa.

Se deschidea acum calea echilibrului între puterile europene, pe care marile state încercau să îl apere pentru a stopa creşterea nemăsurată a influenţei şi a forţei uneia dintre ele. În acest mod echilibrul european este reafirmat, deoarece nici una dintre puteri nu putea să-şi impună hegemonia pe continent.

În schimb Anglia îşi impune supremaţia maritimă şi colonială, singurul ei concurent fiind Franţa, cu care poartă numeroase conflicte politico-militare pentru întâietatea colonială şi comercială. Alianţele pe care le încheie în acest răstimp sunt dictate de de dorinţa de a neutraliza orice stat care dorea să îşi impună supremaţia pe continent, ea fiind de partea statelor mai puţin influente pentru a putea menţine acest echilibru de forţe.

Olanda care fusese timp de un secol o mare putere maritimă, ea pierzându-şi acum importanţa, în principal datorită resurselor limitate, ea neavând un teritoriu vast şi o populaţie numeroasă.

În relaţiile internaţionale de la începutul secolului XVIII, se afirmă două noi state: Rusia şi Prusia, care în curând vor deveni două mari puteri. Rusia datorită conducerii înţelepte dusă de ţarul Petru I cel Mare (1682-1725), în urma unui mare război purtat cu Suedia (1701-1721) reuşeşte să învingă şi să capete ieşire la Marea Baltică, în teritoriile cucerite fiind construită noua capitală Sankt Petersburg, Suedia în urma înfrângerii din acest război, pierzând rangul de mare putere continentală.

Prusia era alcătuită dintr-un conglomerat de teritorii sărace ce se întindeau în nordul Poloniei (Prusia Orientală) şi în Germania (Brandemburg) sub concducerea casei de Hohenzolern. În 1701 principlor de Brandemburg li se recunoaşte titlul de regi ai Prusiei. Regele Frederic Wilhelm I pune bazele organizării unei formidabile armate şi I-a măsuri pentru revigorarea financiară a statuluiurmaşul acestuia Frederic al II-lea profită de moştenirea lăsată de tatăl şi se foloseşte de orice ocazie pentru a-şi mări teritoriile.

În anul 1740 moare împăratul Carol al VI-lea, acest lucru declanşând o nouă criză majoră în relaţiile internaţionale. Succesiunea la tron a fiicei acestuia Maria Tereza nu este recunoscută decât de o parte a principilor germani în frunte cu Frederic al II-lea. Acum începe războiul pentru succesiunea la tronul Austriei, care începe surprinzător prin atacarea Sileziei de către Prusia.

Franţa se implică în acest conflict, reluând tradiţionala politică anti-habsburgică, prin sprijinirea la coroana imperială a princepelui Bavariei, intervenind cu trupe în Germania. Asigurându-şi loialitatea supuşilor din teritoriile ereditare, în 1742 Maria Tereza încheie o pace separată cu Prusia, recunoscându-I acesteia din urmă stăpânirea asupra Sileziei şi se aliază cu Anglia care în paralel un război împotriva Franţei pentru stăpânirea unor colonii. În 1748 se încheie o pace de compromis din care iese în câştig doar Pusia, datorită anexării Sileziei.

În următoarea perioadă se realizează o inversare spectaculoasă a alianţelor, prin apropierea dintre Franţa şi Austria, la care se adaugă şi Rusia. De partea cealaltă Prusia îşi asigură sprijinul Angliei. Franţa urmărea slăbirea puterii engleze în colonii, Austria recuperarea Sileziei, Prusia păstrarea acestei provincii, iar Rusia anexarea unor noi teritorii aparţinând lui Frederic al II-lea.

Tensiunea existentă în relaţiile dintre aceste state duce la declanşarea războiului de 7 ani, 1756-1763.

Deşi s-a aflat la un pas să fie învins Frederic este salvat de urcarea pe tronul Rusiei a ţarului Petru al III-lea, un mare admirator al regelui Prusiei. Ţarul încheie imediat pace cu Prusia, iar Austria se vede nevoită să facă acelaşi lucru, renunţând definitiv la ideea de a recupera Silzia.

În paralel Anglia şi Franţa poartă un îndelungat război maritim şi colonial, început în 1754. graţie superiorităţii forţei flotei britanice, Franţa este nevoită să accepte pacea de la Paris din 1763 prin care recunoştea dominaţia Angliei asupra coloniilor din Canada şi India.

Acest moment consacră definitiv Anglia drept principala putere maritimă, colonială şi comercială a lumii.

În acest răstimp Imperiul Otoman continua decăderea începută în secolul XVI, el rămânând în Europa doar din punct de vedere tehnologic şi economic, confruntându-se cu lupta de eliberare a statelor pe care le controla, corupţia care domina elitele politice şi militare, otomanmii nu mai puteau face faţă intenţiilor vădite ale statelor europene de a-şi întinde teritoriile în vdetrimentul său, mai ales Austria şi Rusia.

Începutul decăderii otomane este marcat de înfrângerea din 1683 când Viena este asaltată, fapt ce dă posibilitatea habsburgilor să pornească o puternică ofensivă, în urma căreia alipesc Ungaria şi Transilvania în urma Păcii de la Karlowitz din 1699, habsburgii câtigând teren în urma înfrângerii suferite în urma războiului de 30 ani. În urma unui nou război Austria anexează în 1718 Banatul, Serbia şi Oltenia prin pacea încheiată la Belgrad. Decăderea Turciei deschide o nouă problemă diplomatică foarte importantă, cunoscută sub numele de Chestiunea Orientală şi care se referea direct la moştenirea otomană. În numele principiului de echilibru statele europene nu doreau ca de pe urma slăbirii Imperiului Otoman să profite un singur stat. Acest lucru şi disensiunile apărute între acestea duce la prelungirea existenţeri Imperiului Otoman cu încă două secole. Totuşi turcii mai suferă grele pierderi teritoriale în urma unor războaie cu Rusia care capătă prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi Crimeea. Prin coruperea autorităţilor otomane şi având ajutorul ruşilor, Austria anexează Bucoina pământ românersc ce aparţinea Moldovei, domnul Grigore Ghica fiind chiar asasinat pentru că se opusese acestui lucru. Victorioşi în urma unui alt război purtat cu turcii între 1787-1792, ruşii anexează teritoriul dintre Nipru şi Nistru, imperiul lor devenind astfel vecin cu Moldova.

În secolul XVII poziţiile unor state europene faţă de Imperiul Otoman se schimbă radical, o parte a fostului bloc creştin începând să vadă în turci un posibil aliat, astfel că Franţa, Anglia, Suedia încheie pe rând tratate de alianţă cu Poarta.

În timpul deschiderii problemei orientale Ţările române au jucat un rol important în planurile marilor puteri, astfel că boierii români încercând să profite de situaţie lansează ideea de aspiraţie la independenţă şi revenirea la domniile pământene. Rusia iniţial a fost de acord cu acest lucru, dar datorită contradicţiilor dintre opiniile exprimate de reprezentanţii celorlalte state, aceste planuri nu s-au concretizat.

Depăşind astfel sfera explicaţiilor religioase, aceste alianţe se justifică prin dorinţa Franţei, Angliei sau a Suediei, de a găsi în estul Europei aliaţi capabili să echilibreze forţele pe continent. Pe lângă avantajele politice, aceste state obţineau şi avantaje economice, înlesnite de Poartă care le-a acordat importante privilegii comerciale.

Un alt stat aflat în criză era Polonia care deşi era foarte întins, slăbiciunea puterii regale l-a condus la haos nefiind capabil să se apere împotriva Prusiei, Austriei şi Rusiei. Acest stat este împărţit între cele trei puteri, lucrul de neînţeles în acest caz este că nimeni nu a sărit în ajutorul Poloniei. Dispariţia acestui stat de pe hartă reprezintă un exemplu viabil de acţiune a diplomaţiei secrete care stabilea raporturile între marile puteri europene în secolul XVIII.

În ciuda acestor disensiuni şi a dorinţei fiecărui stat de a se afirma sau de a menţine un echilibru polituico-militar pe continent, a existat în permanenţă conştiinţa unei unităţi a Europei fundamentată pe o civilizaţie comună şi pe religia creştină. În această direcţie au fost promovate diferite concepte ce priveau idei de pace perpetuă sau pace universală, fiind formată baza chiar a unei federalizări a statelor europene. Aceste idei au fost puse în circulaţie mai ales datorită realizăprii unei coaliţii anti-otomane.

Rivaliatea dintre state, care doreau să îşi îndeplinească propriile interese însă va face imposibilă realizarea acestor proiecte, Europa rămânând astfel un spaţiu al conflictelor inter-statale, existent chiar şi în zilele noastre.