Acasa
A ridicat biserici, un mic palat domnesc de-o mare frumusețe, a construit instalații de aprovizionare cu apa și a înființat un atelier pentru fabricarea tunurilor de bronz – realizări importante în cariera unui domnitor, și cu atât mai remarcabile pentru un voievod care a domnit mai puțin de doi ani. Cu toate acestea, istoria l-a păstrat în amintire mai degrabă pentru excentricitățile lui, pentru viață lui aventuroasa și pentru aparenta plina de farmec a persoanei sale, ignorând însușirile care ar fi putut face din el un mare domnitor – daca soarta ar fi fost mai îndurătoare cu el.
Un favorit regal
Până și porecla sub care a rămas cunoscut – cea de Cercel – se datorează doar unui amănunt frivol: cercelul pe care îl purta în ureche și despre care se spune că era făcut dintr-o perla mare cât un ou de porumbel.În ochii boierimii valahe de la sfârșitul secolului al XVI-lea, acest detaliu apărea că o extravaganta, ba chiar că o curiozitate care năștea întrebări asupra gusturilor și purtărilor noului domn. Dar lucrurile erau, de fapt, mai simple: Petru Cercel nu făcea decât să poarte ceea ce era la moda; e drept, nu în Valahia, ci în tarile Europei occidentale, pe care le colindase, unde trăise și unde își însușise maniere, cultura și concepții care se deosebeau mult de cele ale domnilor munteni cu care erau obișnuiți boierii.
Petru Cercel trăise o vreme la curtea regelui Henric al III-lea al Frântei, fiind chiar unul dintre favoriții acestuia, acei „mignons” – tineri frumoși, eleganți, foarte preocupați de moda, pe care protestanții, adepți ai sobrietății în moravuri și înfățișare, îi bârfeau și îi acuzau – era, pe vremea aceea, o acuzație grava, – de înclinații homosexuale. Dar acești mignons par să fi fost, mai degrabă, ceea ce în zilele noastre se numește, cu un termen foarte nou, metrosexuali – bărbați care dau o mare atenție înfățișării lor și tendințelor modei. În ochii austerilor protestanți, aceste preocupări erau o dovada de efeminare, iar de aici până la acuzația de homosexualitate nu mai era decât un pas. Cercelul purtat într-una dintre urechi nu era, totuși, decât o moda, răspândită în anii 1580. În mai multe porterte ale regelui Henric al III-lea, acesta apare purtând la ureche o perla de o mărime impresionanta, astfel încât, la urma urmei, Petru Cercel nu făcea decât să urmeze un trend al modei, cum am spune azi.
Și în Anglia elizabetana, bărbații se îmbrăcau uneori chiar mai împodobit decât femeile, purtând flori în par și cate un cercel cu perla la ureche. Un portret al lui sir Walter Raleigh, realizat în 1588, ne-a arata pe acest faimos oștean și navigator, din vremea domniei Elizabethei I, purtând la ureche un cercel cu o perla enorma, așa cum era și cel care îi vă fi impresionat pe contemporanii munteni ai lui Petru Cercel.
Moștenitorul rătăcitor
Petru era fiul domnitorului Pătrașcu cel Bun, care cârmuise Valahia intre anii 1554-1557. Petru și-a trăit prima tinerețe mai mult pribeag; colindând prin mai multe tari, devenise, în cele din urma, ajutat și de frumusețea să fizica, un personaj deosebit de interesant și atrăgător. Vorbea mai multe limbi străine și scria chiar versuri în italiana – în opinia cunoscătorilor, nu excepțional de valoroase, dar care au fermecat-o pe regina Caterina de Medici, mama italianca a lui Henric al III-lea.
În calitatea să de fiu de domn, Petru se credea îndreptățit să pretindă tronul Valahiei, dar în vremurile acelea – și înainte de ele, și timp de câteva secole după aceea – accesul la tronul unuia dintre Principatele Romane depindea de bunavoință și sprijinul Înaltei Porți Otomane. iar bunavoință și sprijinul se cumpărau cu bani grei. E greu de imaginat azi ce însemnă, în acele vremuri, cursa pentru ocuparea tronurilor Valahiei și Moldovei, aflate la cheremul sultanului otoman. Intrigi, denunțuri, reclamații, scrisori calomnioase, sume uriașe plătite drept mita unor înalți dregători ai curții de la Stambul… o adevărată jungla a corupției, în care pretendentul care dădea cei mai mulți bani își cumpără, practic, tronul. Daca beneficia și de niste „pile”, cu atât mai bine; recomandările unui înalt personaj puteau fi de ajutor, dar principalul argument erau darurile bogate, de care nici un pretendent nu era scutit.
Petru avea de luptat cu un dușman puternic: Mihnea al ÎI-lea care, împins de la spate de mama să, Ecaterina Salvaresso, ambițioasă și fară scrupule, era hotărât să lupte cu toate armele – bani și intrigi – pentru a pastra tronul Munteniei, pe care se urcase în 1577. Fară a ignora aspectul financiar al chestiunii, Petru Cercel a hotărât să-și folosească și relațiile de la curtea Frântei pentru a-și asigura izbândă. Înarmat cu bunavoință personajelor de rang înalt pe care le frecventa, a putut apela la ambasadorul Frântei pe lângă Sublima Poarta, Jacques de Germigny, cerandu-i sprijinul. Asta se întâmplă în 1579. În 1581, trecând și prin alte tari ale Europei și pledandu-și cauza pe lângă puternicii vremii, s-a dus el însuși la Stambul (Constantinopol), pentru a da lupta la fata locului, dar abia în 1583 a izbutit să obțină de la sultanul Murad al III-lea că Mihnea să fie înlăturat, lasandu-i libera calea spre tron.
Un început plin de promisiuni
Cronici ale vremii povestesc că noul domn a fost bine primit în Valahia. Un voievod tânăr și frumos, elegant și plin de farmec, avea toate șansele să fie admirat de boieri și de popor, deopotrivă. Pe deasupra, el era fiul lui Pătrașcu, supranumit „cel Bun” din pricina că avusese o fire blajina, toleranta și o domnie liniștită, fară conflicte grave cu boierimea, iar aceasta frumoasa reputație a tatălui se răsfrângea și asupra fiului. Voievodul și-a stabilit curtea la Târgoviște – Bucurestiul era, pe vremea aceea, un mic oraș mai puțin important, care slujea că un fel de capitala alternativa. În primele luni de domnie, lucrurile au mers bine, iar Petru Cercel a putut să se remarce prin câteva înfăptuiri care au dat tuturor speranță că veniseră vremuri mai bune pentru tara. Orașul a fost îmbogățit cu instalații de apa și cu numeroase înfrumusețări arhitectonice marcate de gustul și ideile occidentale ale noului domn și care au stârnit admirația contemporanilor; intre alții, a unui anume Franco Sivori, fiu al unui negustor genovez și care, devenit secretar al lui Petru Cercel, a lașat o descriere plina de amănunte interesante – și de imensa valoare documentara – privitoare la persoana domnitorului, la curtea și la capitala să.
Din nefericire, „luna de miere” n-a ținut mult, iar dezmeticirea a fost amara. Domnitorul avea nevoie de mulți bani, nu numai pentru a finanță lucrările începute, nu numai pentru a-și recupera sumele enorme cheltuite pentru a dobândi tronul – sume care fuseseră obținute prin împrumuturi făcute la Constantinopol -, dar și pentru că una dintre condițiile înlocuirii lui Mihnea cu Petru Cercel fusese că acesta din urma să ia asupra lui o mare parte din datoriile lui Mihnea către Înalta Poarta. Protectorii otomani ai lui Petru nu înțelegeau să piardă bani la afacerea asta. Așa încât domnul a recurs la metoda consacrata de a aduna bani: a sporit birurile. Or, nu exista măsură mai nepopulara pe atunci – că și astăzi – decât aceea de a împilă și mai rău oamenii din popor. S-au adăugat la aceasta neînțelegerile cu boierii pământeni, generate de ciocnirea dintre ideile inovatoare ale lui Petru Cercel și obiceiurile din bătrâni la care țineau marii dregători. Domnitorul era înconjurat de curteni francezi și italieni și dorea să introducă la curtea să strălucirea curților princiare occidentale, promovând concepții care, pentru boierii tradiționaliști, constituiau tot atâtea noutăți supărătoare. (Rezistenta la schimbare era, și pe atunci, un fenomen larg răspândit și cu manifestări nebănuit de puternice.) Era, de fapt, o lupta intre vechi și nou, intre Orient și Occident, o ciocnire intre Evul Mediu romanesc și Renașterea apuseana. Disputele au degenerat în conflicte deschise, în urma cărora Petru Cercel a poruncit executarea a trei dintre marii dregători. Domnitorul a pierdut, astfel, și sprijinul clasei conducătoare.
Prăbușirea
Mihnea, care, după înlăturarea să de la domnie, plecase la Constatinopol și începuse imediat demersurile – a se citi „intrigile” – pentru a-și recupera tronul, a profitat de „criza de imagine” a domnitorului Petru Cercel. Și-a sporit darurile către Înalta Poarta, calomniile la adresa lui Petru și insistentele de a fi repus pe tron. Unii cercetători considera că aceeași inclinare pro-occidentala care îi scandalizase pe boierii munteni a fost unul dintre motivele pentru care Înalta Poarta i-a retras lui Petru Cercel sprijinul. Alegând drept capitala, în locul Bucurestiului, Targovistea, un oraș aflat mai departe de granita – deci de influenta turceasca -, ușor de aparat și legat direct de Transilvania – adică de Occident -, Petru Cercel părea să afirme o voință de a se distanta cât mai mult de Imperiul Otoman, apropiindu-se, în schimb, de civilizația.apuseana. Evident, așa ceva nu putea fi pe placul Înaltei Porți, pentru care controlul asupra Principatelor Romane, din care obțineau bogații enorme, sub forma haraciului (tributului) și a mitei prilejuite de numirea domnilor, era esențial. În aceste condiții, Mihnea – fostul domn – părea un candidat mai bun, nu numai sub aspectul financiar – al darurilor făcute pentru a influenta alegerea -, ci și din punct de vedere politic. În 1585, după nici doi ani de domnie, Petru Cercel, a cărui popularitate scăzuse foarte mult, și-a dat seama că urma să fie mazilit. N-a mai așteptat să se întâmple asta, ci a părăsit Valahia, luandu-și cu el averea – documentele vorbesc despre 43 de care pline cu bogații – și a pornit spre Transilvania, sperând că, de acolo, să se îndrepte spre vest.
Abia ajuns în Ardeal, însă, a fost trădat de oamenii din escorta să, care l-au jefuit. Fugarul a fost arestat la Mediaș și întemnițat în Maramureș. În 1587, a izbutit să evadeze, coborând pe o funie. A încercat să caute sprijin la foștii sai protectori, dar norocul își întorsese fata de la el: nici Franța, nici Republica Venețiană, nici Roma nu l-au mai sprijinit îndeajuns. Istoricul Alexandru D. Xenopol e de părere că acesta răsturnare de intenții s-a petrecut că urmare a faptului că Petru Cercel eșuase în a realiza ceea ce protectorii sai din Occident așteptaseră de la el. Îl sprijiniseră cu gândul de a avea un aliat în Balcani, că o modalitate de a-și extinde influenta în Europa de sud-est, cu atât mai mult cu cât la Roma circula ideea unei cruciade anti-otomane, menita să stăvilească extinderea expansiunii turcești către apus. Așadar, tarile vest-europene încercau să pregătească terenul. Un print format după modelul occidental și îndatorat puterilor vestice le-ar fi slujit minunat scopurile. Cu alte cuvinte, Petru Cercel reprezentase o investiție și o unealta. Neizbutind să-și păstreze tronul, a devenit neinteresant. Poate era prea boem, prea visător pentru a servi telurilor politice ale marilor puteri europene.
La Constantinopol, unde s-a dus din nou, în cele din urma, într-o încercare disperata de a-și recapătă tronul, nu mai avea, deci, suficient sprijin diplomatic și nici financiar. Rivalul sau, Mihnea, a redobândit tronul Valahiei. (Ulterior, în 1591, acesta a fost iarăși mazilit și chemat la Constantinopol, unde, pentru a-și scapă viață, a abjurat credință ortodoxa și s-a convertit la Islam, de unde și porecla sub care a rămas în istorie: Mihnea Turcitul). Petru a fost întemnițat la închisoarea Edicule („Cele Șapte Turnuri”), iar peste câteva luni, în 1590, pentru a pune capăt, o data pentru totdeauna, oricărei probleme din partea lui, turcii, cu contribuția lui Mihnea, s-au descotorosit de el: spunandu-i-se că vă fi surghiunit în Rodos, a fost urcat pe o corabie, iar în mijlocul Bosforului, a fost ucis.
Dintr-o legătură cu o femeie necunoscuta, Petru Cercel a avut mai mulți copii, dintre care unul, Marcu Cercel, a fost, pentru foarte putina vreme, în anul 1600, guvernator al Moldovei, atunci când cele trei tari romane s-au unit pentru scurt timp, sub domnia lui Mihai Viteazul.
Ce-a fost și ce-ar fi putut fi
Povestea vieții acestui principe seamănă cu un roman de aventuri, în care capitolele cele mai palpitante sunt cele care relatează scurtul sau triumf că domn al Valahiei și prăbușirea să dramatica, din culmea gloriei în mlaștină înfrângerii, urmata de o moarte cruda, prin asasinat. Pare viață unui aventurier plecat în căutarea norocului și care s-a dovedit prea slab pentru a-l stăpâni atunci când l-a găsit. Și totuși, Petru Cercel ar merita, poate, mai mult de la posteritate decât o astfel de judecata.
Oricât de scurta i-ar fi fost domnia, înfăptuirile lui s-au numărat, totuși, printre acele fărâme de civilizație occidentala de care au avut parte Valahia și Moldova prin spiritul unora – putini – dintre domnitorii lor, cei câțiva domni cărturari și umaniști, atât de rari în grămadă de creaturi lacome și vulgare care s-au perindat – în număr prea mare, din nefericire – pe tronurile principatelor. Odată cu el, o adiere de Renaștere a pătruns în Tara Românească, la acea vreme aflata încă într-un Ev Mediu foarte depărtat de marea prefacere prin care trecea, de doua secole, Europa apuseana. Fulgerătoarea lui trecere prin istorie a lașat câteva urme, datorita cărora putem descoperi astăzi fascinanta personalitate a acestui print neobișnuit. Dincolo de dorință de mărire – cine n-o avea? – găsim în povestea lui lucruri aparte, care îl deosebesc de alti pretendenți și domni care s-au perindat la tronul Tarii Romanești. A fost primul care a folosit politica franceza pentru a ajunge la tron. A adus cu el idei – poate chiar idealuri – care ar fi putut da o noua strălucire Valahiei și i-ar fi grăbit progresul, daca soarta l-ar fi păstrat mai mult pe tron pe acest principe. Cum ar fi arătat oare istoria romanilor daca Petru Cercel ar fi domnit câteva decenii și ar contribuit la respingerea influentei otomane și la extinderea celei dinspre Apus? Nu rămâne decât să visam la ce-ar fi putut înfăptui în mai mulți ani de domnie și să regretam faptul că, în întrecerea lipsita de scrupule, în acea olimpiada a corupției în care se înfruntau pretendenții la tron, a castigat turcitul Mihnea în locul lui Petru Cercel, care visase să unească Principatele Romane cu Europa – în spirit.
Declinare de responsabilitate pentru comentarii
