Acasa
“Să vă fie știute războaiele… pe care le-am făcut eu: cel dintăi război cu agarenii, al doilea de la Gubavi, al treilea la satul Stefeni, lângă Neajlov, al patrulea la Clejani, al cincilea la Ciocănești…, al nouăsprezecelea la satul Rucăr, al douazecelea la Didrih”. Aceasta este inscripția sfredelita pe piatra de mormânt a lui Radu de la Afumați, domnitorul roman care a purtat douăzeci de războaie în numai trei ani de domnie din cei aproape opt la cârmă Tarii Romanești.
Despre Radu de la Afumați au auzit probabil, macar în treacăt, toți cei prezenți fie și numai sporadic la unele lecții de istorie predate în scoală generala și în liceu. Pentru covârșitoarea lor majoritate însă, Radu de la Afumați este doar un nume cu rezonante nefirești spre amuzante și nu personajul important al istoriei romanilor pe care îl prezinta cronicile. Avem de a face cu unul dintre acele cazuri de personalități care, gratie numelor, rămân de neclintit în memoria celor ale căror urechi au auzit vreodată de ei, dar despre ale căror realizări și fapte de vitejie nu se știe mai nimic. Radu de la Afumați nu a avut o domnie foarte îndelungată în Tara Românească, ea fiind chiar întreruptă de mai multe ori, însă numărul și importanta războaielor pe care domnitorul le-a purtat atât timp cât a fost suveran, îl recomanda drept un factor major al păstrării identității naționale romanești.
Cronicile spun că după moartea lui Neagoe Basarab, domnul Tarii Romanești intre 1512 și 1521, o crunta zbatere s-a iscat pentru dobândirea domniei. Personajele actante? Fiul sau Teodosie, prea tânăr și cu o fire slaba, dar avandu-i de partea să pe regenții doamna Elena și banul Preda Craiovescu, fiul lui Barbu, și Dragomir Călugărul zis Vlad Voievod, ridicat din partea boierilor pribegiți ai Moldovei. O lupta se aprinde la Târgoviște intre cele doua tabere adverse, Preda cazând pe câmpul de bătălie. Totuși, atunci când begul din Nicopole, și el un pretendent la tronul Tarii Romanești, Mehmet Bey, își face apariția invocat de Teodosie, soarta armelor se schimba. Vlad este învins, făcut prizonier și trecut peste Dunăre unde, sub stăruințele lui Bădică, unchiul lui Teodosie, este decapitat.
Lucrurile erau însă departe de a se liniști pentru că, în ianuarie 1522, un nou pretendent la tron se ridica, Radu, fiul nelegitim al lui Radu cel Mare. Acesta își avea așezarea în satul Afumați din Ilfov, singurul motiv pentru care vă intra mai tărziu în istorie sub denumirea de Radu de la Afumați. Mehmet vă veni încă o data în ajutorul lui Teodosie și o serie întreagă de lupte cu rezultat schimbător se vă da intre parti, cu triumful lui Radu în Gubavi și la Stefeni pe Neajlov dar cu biruirea să la Clejani, urmata de retragerea peste munți, la Brașov. Primejdia era mare pentru că, desi Mehmet ar fi trebui să se retragă acum, odată îndepărtat pericolul, el decide să îl trimiță pe Teodosie la Constantinopol și să păstreze tronul pentru sine.
Tara putea deveni pașalâc, că și Bulgaria, Șerbia și Grecia. Cronica adaugă chiar că de la Constantinopol i se dăduse domnia, în urma unei cereri pe care o făcuse. Daca planul lui Mehmet nu a izbutit, aceasta se datorează în întregime perseverentei și vitejiei lui Radu de la Afumați. Ajutat de voievodul Ioana Zapolya, Radu se repliază în Ardeal, înfrânge oastea turceasca la Grumazi, fugărind-o până la Nicopole și Sistov, unde au loc alte ciocniri. Peste nu mai mult de o luna însă, atacul furibund al lui Mehmet îl obliga pe roman să se retragă încă o data, în august 1522. Tronul este din nou dobândit în octombrie, după bătălia de la Cetatea Poenarilor, iarăși recucerit de turci în februarie 1523, pentru a fi recâștigat de Radu în aprilie 1523, în urma unui nou război.
Devenise limpede pentru domnul Tarii Romanești că lucrurile nu puteau continua în aceeași maniera și că trebuia să ajungă la un consens cu Poarta. Tratativele anunțau să aibă un final fericit, succesul chiar fiind anunțat la un moment dat la Brașov când, în urma opoziției lui Mehmet, o tertă parte are căștig de cauza, tronul fiindu-i încredințat lui Vladislav, nepotul lui Vladislav al ÎI-lea (1447 – 1456). Noul domn se bucura la început de susținerea Craiovestilor, după care intre cele doua parti erupe un conflict. Vladislav este înlăturat în noiembrie 1523 de către boieri, care înscăunează domnitor pe ruda lor, comisul Bădică, fiu nelegitim al lui Radu cel Mare și var primar cu Neagoe Basarab. Domnia lui tine însă puțin, deoarece turcii simulează confirmarea înscăunării și, intinzandu-i o capcana, îl „scurtează de cap”.
Radu de la Afumați, deja pornit împotrivă noului domn, se folosește de împrejurare și reocupa scaunul Tarii Romanești. Vladislav nu avea totuși să renunțe prea ușor la tronul pe care îl avusese în stăpânire și, după ce reface prietenia cu Craiovestii, pornește împotrivă lui Radu, care, în iunie 1524, se vede forțat să se retragă în fata adversarului sau. Cu tot ajutorul primit din partea Craiovestilor, Vladislav refuza să uite conflictul din trecut și îl înlocuiește în dregătoria de mare ban pe Pârvu printr-un anume Țâțul. Puternicii și ambițioșii boieri de peste Olt nu accepta cu prea mare ușurință o asemenea umilire și, drept răspuns, trec de partea lui Radu de la Afumați. Avandu-i alaturi, acesta izbutește să înlăture pe Vladislav, prin lupta crâncenă de la Didrih din septembrie 1524.
Dar Radu era conștient că, „fiind putini și tara mica, nu vor putea să se tot bata cu un împărat ce au luat și au cuprins atâtea tari și are o mulțime de oameni”. Aceasta realitate avea să fie susținută de bătălia de la Mohacs, în 29 august 1526, unde maghiarii au fost spulberați de turci. Că atare, Radu trebui să se supună fatalității: primi de la sultan steagul de domnie, în felul acesta tara fiind scapătă de primejdia de a fi transformata în pașalâc, așa cum se vă întâmplă, ceva mai tărziu, cu mult mai puternica Ungarie. Noile tratative cu turcii sunt încununate de succes, pentru a ajunge aici Radu fiind nevoit să se duca el însuși la Poarta, unde se vă bucura de sprijinul prețios al sangeacului Belgrad. La 1 februarie 1525, reîntors în tara, domnul putea anunță brașovenilor că-și întocmise treburile la Constantinopol. Era, în fond, o victorie pentru acela care timp de mai mulți ani luptase împotrivă turcilor.
Cu țoață întărirea turceasca, anul 1525 nu fu însă un an liniștit pentru Radu: Vladislav izbuti să reocupe tronul preț de câteva luni, în timp ce în Mehedinți se ridica un vrăjmaș asupra voievodului, bătut însă și ucis de către banul Pârvu Craiovescu. În anii următori nu se mai constata alte încercări de-ale domnișorilor, Radu de la Afumați având parte și de un răstimp mai liniștit. Dar un conflict de alta natura pandea din umbra. Spre finele anului 1525, soția lui Radu, fiica vornicului Vlaicu, decedează iar el se recăsătorește, la sfârșitul lunii ianuarie 1526, cu Ruxandra, fiica cea mai mica a lui Neagoe Basarab. Devenea astfel ruda cu puternica familie a Craiovestilor, care vă fi de acum înainte alaturi de domn. Săvârșind însă căsătoria, își vă atrage dușmănia lui Stefanita, domnul Moldovei, care o vroia și el de sotie pe aceeași femeie, pe temeiul unei vechi făgăduieli a lui Neagoe.
Aceasta situație vă face că anul 1526 să fie marcat de o prima expediție de răzbunare a lui Stefanita, o a doua, un răspuns din partea lui Radu și o a treia replica a celui dintăi. Recunoscut de turci și sprijinit de Craiovești, Radu ar fi putut domni vreme îndelungată, daca nu cădea victima unui complot ticălos. Spre sfârșitul anului 1528, o grupare de boieri, în frunte cu Neagoe vornicul și Drăgan postelnicul, nemulțumiți probabil de influenta puternicei familii de peste Olt, se ridica împotrivă domnului. Acesta, surprins și neavand la îndemăna oastea spre a li se opune, este nevoit să fuga în graba. Se îndreaptă înspre partea de apus a tarii, unde știa că vă găsi ajutorul Craiovestilor, dar boierii îl ajung pe drum, la Ramnicu Vălcea și, nerespectand nici macar lăcașul dumnezeiesc în care Radul de la Afumați se refugiase, îl ucid în biserica de pe dealul Cetățuii, sub ochii îngroziți ai preotului, la data de 2 ianuarie 1529, aceeași zi în care este ucis și fiul sau Vlad.
Trupul lui Radu a fost dus la mănăstirea din Curtea de Argeș, desupra mormântului sau s-a așezat o lespede frumoasa de marmura, pe care viteazul voievod este înfățișat calare, cu buzduganul în mana și cu mantia fluturând. O lung inscripție pomenește toate războaiele pe care le-a purtat: primul fară indicarea localității, apoi „la Gubavi; la satul Stefeni pe Neajlov; la Clejani; la Ciocănești; la cetatea București; la cetatea Targovistei; la răul Argeșel, la satul Plata; la Alimănești, pe Teleorman; cel mai iute și cel mai vârtos din toate războaiele la Grumazi, cu 7 sangeacuri; la Nicopole; la Sistov; la cetatea Poenari, cu țăranii; la Gherghiță; iar la București; la oraș, la Slatina; la cetatea București, cu Vladislav voievod; la satul Rucăr; la Didrih.” Nu mai puțin de douăzeci de lupte în trei ani și ceva, dintre care multe victorioase. Poate tocmai de aceea un document de la Mihnea, din 4 iunie 1588, îl și numește pe Radu „cel Viteaz”.
Poate că renumele și amploarea bătăliilor purtate de Radu de la Afumați cu turcii și cu toți asupritorii Tarii Romanești ai începutului de secol XVI nu sunt considerate de talia actelor de vitejie și a domniilor unor voievozi cu greutate precum Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare sau Mircea cel Bătrân.
Poate că bătăliile lui Radu de la Afumați au fost mai multe niste bătăi decât niste războaie și poate că în întregul angrenaj el a îndeplinit numai rolul unui șurub sau al unei mici rotite dar, chiar și în lipsa acestor componente, acolo și atunci unde este nevoie de ele, poate funcționă optim un ansamblu. Cu siguranță, și soarta Tarii Romanești ar fi putut fi una mult mai sumbra daca Radu, cel din Afumați, nu s-ar fi ambiționat, din patriotism sau din orgoliu personal – nici macar nu mai contează atât de mult – să nu lase patria în mâini vrăjmașe și străine. Desi scurta și mereu întreruptă de luptele cu cei ce pretindeau tronul de la Poarta, domnia să a reprezentat una dintre cele mai elocvente lecții de demnitate ale luptei împotrivă Imperiului Otoman.
Declinare de responsabilitate pentru comentarii
