„Am crezut că voi muri pe acea barcă”, își începe o mamă din Myanmar povestea. Hatemon Nesa rememorează plângând cele cinci săptămâni dramatice în care a plutit în derivă în Oceanul Indian împreună cu fiica sa de cinci ani.
„Pielea îmi putrezea și mi se vedeau oasele”, a povestit Nesa, pentru CNN, dintr-un adăpost din provincia Aceh, din Indonezia.
Femeia plânge și pentru cealaltă fiica a ei de 7 ani, Umme Habiba, pe care spune că a fost forțată să o lase în urmă în Bangladesh, într-o tabără de refugiați, pentru că nu și-a putut permite mai mult de 1.000 de dolari pe care i-au cerut traficanții pentru a o transporta pe ea și pe fiica cea mică în Malaezia.
Nesa și fiica sa de cinci ani se numără printre cei aproximativ 200 de oameni care s-au îmbarcat în călătoria periculoasă la sfârșitul lunii noiembrie din Cox’s Bazar, o tabără de refugiați din Bangladesh. Femeia face parte dintr-o minoritate musulmană persecutată de junta militară care a venit la putere în Myanmar.
Însă, la scurt timp după ce au plecat, motorul s-a oprit, transformând ceea ce trebuia să fie o călătorie de 7 zile într-un calvar de o lună.
Cei 200 de refugiați au supraviețuit doar cu apă de ploaie, având mâncare doar pentru câteva zile.
Nesa a spus că a văzut bărbați înfometați sărind peste bord în căutare disperată de mâncare, dar nu s-au întors niciodată. Și a asistat la moartea unui copil după ce a băut apă sărată din mare.
Pe măsură ce săptămânile au trecut, familiile pasagerilor și agențiile umanitare au rugat guvernele din mai multe țări să-i ajute.
Pe 26 decembrie, barca a fost salvată de pescarii indonezieni și autoritățile locale din Aceh, potrivit agenției Națiunilor Unite pentru refugiați.
Din cele aproximativ 200 de persoane care s-au urcat pe barcă, doar 174 au supraviețuit – aproximativ 26 au murit pe barcă sau sunt dispăruți pe mare.
Supraviețuitorii primesc acum îngrijiri medicale în Aceh, însă rămâne neclar ce s-ar putea întâmpla cu ei în următoarele săptămâni și luni.
Indonezia nu este parte la Convenția ONU privind Refugiați și nu are o structură națională de protecție a refugiaților, potrivit UNHCR.
Pentru Nesa, rămâne speranța că s-ar putea reuni cu cealaltă fiică a ei într-o zi.
„Eram pe cale să mor”, a spus ea. „Allah mi-a dat o nouă viață… Copiii mei ar trebui să primească o educație adecvată. Asta este tot ce mi-am dorit.”
