Acasa
Traseul provocator de 1.400 de kilometri străbate în diagonală România și cuprinde pajiști montane, păduri de basm și mănăstiri medievale, notează Damien Gabet în materialul publicat pe site-ul Guardian.
După aproximativ șapte minute de mers pe bicicletă, primele semne de dependență au devenit evidente. Pe măsură ce urcam dealurile învăluite în ceață ale Bucovinei, în nordul României, butonul „power assist” al bicicletei mele electronice începea să semene mai degrabă cu un dozator de morfină. Sergiu, ghidul grupului meu, știa ce pun la cale. „Fii sincer cu tine – folosește „turbo” doar dacă trebuie!”, a strigat el. Degetul meu mare s-a ascuns sub ghidon.
În aventurile anterioare am rezistat și nu am folosit funcția electrică a bicicletei, susținând că alimentarea cu baterii este apanajul celor neserioși. În zilele noastre, însă, pinioanele mele nu mai sunt la fel de puternice, iar pe aceste dealuri amețitoare motorul suplimentar era aproape esențial. Dar, ca în cazul tuturor medicamentelor, moderația este esențială. La urma urmei, nu ai vrea să rămâi fără energie pe dealuri pe care trăiesc lupi, urși și râși.
Am fost invitat să iau parte la prima plimbare (și drumeție) cu ebike a operatorului de turism Slow Cyclist de-a lungul unei secțiuni din Via Transilvanica din România. Supranumit „Camino de Est”, acest traseu reunește străvechi drumuri comerciale și de rute de deplasare a animalelor, croindu-și drum spre sud-vest de la Putna, lângă granița cu Ucraina, până în Drobeta-Turnu Severin, oraș aflat la mică distanță de Serbia.
Via Transilvanica este un traseu cu poveste având în vedere atacțiile ecoturistice, proiectele artistice și stilul de viață economică întălnite de-a lungul său. A fost conceput de ecologistul Alin Ușeriu și de fratele său Tiberiu (care a fost închis pentru jaf armat, iar acum este un ultrarunner celebru), care au luptat cu succes împotriva corupției, intereselor mafiote și obstacolelor naturale ale lanțului muntos Carpații. Traseul este un triumf al rezistenței și al unei bune planificări spațiale. Timp de patru ani și jumătate, ei au croit o rută care unește șapte regiuni, cu ajutorul a sute de voluntari. Rezultatul? O invitație convingătoare de a vă pierde în peisajul ancestral, rural al României.
Din cauza faptului că a trebuit să particip la o nuntă, am ajuns în România la două zile după ce aventura începuse. Datoriră acestui fapt am ratat la limită o furtună uriașă, care îi udase bine pe ceilalți din grupul meu cu o zi înainte. I-am ajuns din urmă, puțin răvășiți de vânt, dar bine dispuși, în fața unei mănăstiri din secolul al XVI-lea din Vatra Moldoviței, la aproximativ 30 km sud de Putna. Aceasta este una dintre cele opt biserici din regiune înscrise pe lista UNESCO, care sunt unice datorită frescelor lor exterioare, care au fost concepute, ne-a spus Sergiu, ca „biblii pentru analfabeți”. Acestea au fost remarcabil de bine conservate datorită unei arhitecturi inteligente și a vopselei elegante. Albastrul Voroneț, realizat din lapis lazuli rar, încă strălucește.
Unele părți ale traseului sunt prea abrupte și alunecoase și sunt abordabile doar de către cei mai avansați bicicliști, așa că am parcurs secțiunea pe jos. Ploaia se potolise și aerul era plin de miros de conifere umede, pământ exotic și fum de lemn. Priveliștile erau deja la înălțimea instantaneelor din broșura Slow Cyclist: Pajiști de munte în stil elvețian, vârfuri muntoase în formă de conuri de pin și ferme rustice care nu ar părea deplasate într-un film de groază regizat de Robert Eggers.
Clopoțeii purtați de vaci au sunat, dar mi-am dat seama curând că, de fapt, erau purtate de câinii ciobănești din Bucovina care păzesc turmele de lupi, urși și excursioniști. „Rămâneți în haită sau vor crede că v-au separat”, ne-a avertizat Sergiu. Fiarele s-au apropiat încet, lătrând, dar punga cu dulciuri pregătită de ghidul nostru a distras atenția dulăilor.
Dacă faci drumeții sau ciclism pe aceste dealuri, Sergiu este un om bun de avut la cârmă. Pe lângă faptul că s-a născut la munte, el a fost ales de Tășuleasa Social – ONG-ul condus de frații Ușeriu – să cartografieze Via Transilvanica din perspectiva unui ciclist. El a făcut în mod corespunzător o recunoaștere a celor 870 de mile pe două roți. „Dacă nu cunoști traseul, poți muri”, a avertizat el. „Unele urcări sunt aproape verticale”. Într-adevăr, acesta este traseul de debut în noua serie Expedition a Slow Cyclist – construită pentru cicliștii mai aventuroși.
Opririle noastre de la prânz au fost de o frumusețe simplă: au inclus mezeluri, roșiile cele mai roșii și brânzeturi de casă. Cu coniacul de prune pe masă, m-am simțit energizat pentru plimbarea de după-amiază. Vehiculele de asistență și o echipă prietenoasă ne-au însoțit având la indemână pompe și chei Allen.
„Suntem pe cale să urcăm dealul. Vrea cineva o doză de zahăr?”, a întrebat Sergiu. Pe măsură ce ardeam caloriile până la o stație de schi rudimentară, cu o altă priveliște impresionantă, eram recunoscători pentru batoanele cu nuci pe care ni le dăduse. Atât de mult spațiu deschis și nici un suflet la vedere.
Dimineața următoare a început cu un drum ușor prin pajiști presărate cu căpițe de fân în formă de budincă. Apoi, fără prea multe avertismente, am coborât într-o pădure străveche – genul care pare a fi decorul unei povești a Fraților Grimm. „Ce animale trăiesc aici?” am întrebat. „Urși, căprioare, uneori chiar și lincși”, a spus Sergiu cu dezinvoltură. „Dar vei fi norocos să îi vezi”.
Pădurea a marcat prima mea încercare de single-track riding. Am rămas în urmă în mod intenționat, lăsându-i pe ceilalți să se strecoare în față, apoi am luat-o la vale – cu limba scoasă, cu inima bătând cu putere – urmărind ceața de biciclete printre copaci. Din păcate, nu am văzut urși, dar am pedalat excelent.
Aici am observat lespezile de antracit de 250 kg, marcaje de drum realizate de diferiți sculptori, care stau de pază la fiecare kilometru al traseului. Fiecare dintre ele este sculptată și marcată cu un T portocaliu îndrăzneț (de la Transilvanica). „Este cea mai lungă galerie de artă din lume”, spune Tanku, al doilea ghid al nostru. „Traseul a fost construit de voluntari – oameni care au renunțat la timpul lor liber pentru ceva mai mare decât ei, iar asta spune multe.”
Una dintre scopurile Viei Transilvanica este acela de a stopa fluxul de oameni care părăsesc zonele rurale, oferindu-le un motiv să rămână sau chiar să se întoarcă. La prânz, în cea de-a doua zi de călătorie, cu Tanku ca translator, am vorbit cu gazda noastră, care mi-a spus că numărul vizitatorilor pe care îi primește a crescut de șase ori de la deschiderea traseului în 2022.
Cazarea din acea noapte a fost la pensiunea La Moara, un vis alpin scluptat în lemn care face concurență oricând cabanelor din Elveția. La cină, nu am putut rezista unei a doua porții de ciorbă cu găluște care continea găluște de griș și carne plutind într-o supă plină de mărar. Felurile principale au fost papricaș de pui și o grămadă uriașă de mămăligă coaptă amestecată cu brânză nepasteurizată produsă din laptele furnizat de turma gazdelor noastre.
În ultima zi, traseul de după-amiază a fost pe o pârtie de schi, iar diferitele niveluri de pregătire fizică ale grupului au devenit mai evidente. Până acum, îmi găsisem ritmul, alții însă se chinuiau și asta întârzia puțin cursul lucrurilor.
Cu toate acestea, echipa Slow Cyclist a găsit un echilibru minunat între cardio și cultură, oferind o imagine roz a trecutului și a prezentului României în timp ce ne scufundam în noroi înconjurați de un peisaj rural pitoresc. Timp de trei zile, am pedalat prin peisaje de basm și am mâncat ca un fermier saxon fericit. Mi-am jurat deja să mă întorc pentru a parcurge mai mult din acest traseu.
Am urcat dealul final într-o linie liberă, gâfâind și ne-am oprit în timp ce Sergiu s-a împrietenit cu un fermier care urmărea vacile cu o găleată de lapte. Ne-a oferit o înghițitură. „Eu nu, mulțumesc!”, am spus eu. „Dar rachiu de prune aveți?”
