Acasa
„Experiența mea este povestea unui rezident în Spania, între 2000 și 2012. Am ajuns acolo împreună cu soția, cu doar 300 de dolari în buzunar, fără să cunoaștem pe nimeni și cu o minimă cunoaștere a limbii. Nu ieșiserăm niciodată din România, habar nu aveam ce ne așteaptă.Am lăsat soția cu bagajele pe o bancă în stația centrală din Barcelona și am început să întreb în dreapta și-n stânga unde ne-am putea caza ieftin; abordam mai ales taximetriști. Era duminică, am cumpărat câteva ziare și am încercat să sun pe la anunțuri, dar vorbeam cu roboții.
Într-un final am găsit ceva provizoriu vorbind cu un țigan din Bosnia, care ne-a dus într-un apartament împărțit de el cu albanezi, gruzini și români. Ne-au ajutat puțin doi frați români, care erau oarecum tot începători acolo.“
Cum găsești de lucru
„Timp de aproape o lună am căutat serviciu. Plecam dimineața de acasă, unul pe o parte și celălalt pe alta a străzilor, și întrebam pe toată lumea. Oamenii erau atât de amabili, încât, atunci când ne explicau cum să ajungem la un posibil angajator și vedeau că nu prea înțelegem, ne luau de mână și ne duceau acolo. A fost greu, pentru că nu aveam acte, dar am găsit ceva și am ținut cu dinții de munca aia până am găsit alta mai bună.“
Pornirea unei firme
„În paralel, am mers și la un avocat să demarăm procedurile de obținere a rezidenței. Respectiva doamnă a făcut imposibilul și ne-a ajutat de parcă eram familia ei. Iar de plătit ne-a cerut exagerat de puțin, cam cât am plătit cazarea o noapte la un hostel. A înțeles că am venit acolo de nevoie și nu avem bani, așa că ne-a luat doar ce a cheltuit ea pe drumurile la diverse autorități.
Actele ne-au ieșit după un an și jumătate, moment în care ne-am adus și copiii din țară. Tot atunci am lăsat serviciul și mi-am înființat propria firmă. Am dat un telefon la același cabinet de avocatură și le-am spus că vreau să-mi fac o firmă de construcții. M-au întrebat ce nume vreau să pun firmei, au verificat, al doilea a fost OK.
Mi-au explicat că trebuie să înființez firma împreună cu un spaniol. Cum nu aveam atunci astfel de prieteni, s-a oferit aceeași avocată să mă ajute, urmând ca după un timp să trecem acțiunile ei pe numele soției mele. Au întocmit statutul, au luat programare la un notar și ne-am întâlnit acolo. Ne-a citit notarul cele cinci pagini ale statutului, am semnat eu și avocata și, din acel moment, am început activitatea. Totul a durat cam două ore, nu mi-a mai trebuit niciun fel de autorizație, cerere, altă hârtie aiurea, ca la noi.
Soția mea a lucrat patru ani și jumătate la un bar-restaurant care funcționa de 35 de ani, iar patronii ne-au spus că în cei 35 de ani nu au avut niciun control! Asta ne-a dat curaj.“
Primii pași în afacere
„După doi ani am decis să trec acțiunile avocatei (80%) pe numele soției. Ei au întocmit actele, ne-am întâlnit la notar, am semnat, am plătit acestuia și gata. Am vrut să-i dau câteva mii de euro avocatei pentru ajutor, dar m-a refuzat. A zis că ne-a ajutat pentru că suntem oameni serioși și meritam să fim ajutați. Bineînțeles că am ajutat-o și eu cu oferte de muncă pentru alți imigranți, pe care-i ajuta așa cum făcuse și cu noi. În rest… am devenit prieteni buni!
În relațiile cu clienții, atunci când le spuneam că sunt român, majoritatea aveau o tresărire, un fior, dar, chiar și așa, îmi acordau o șansă și mă lăsau să execut lucrarea.
Cei care mă cunoșteau deja preferau să le lucrez, eu chiar dacă eram mai scump decât spaniolii lor, pentru că eram foarte serios. S-a întâmplat ca un client nou, o agenție imobiliară, să-mi dea un apartament pentru renovat. Mi-au explicat la început ce vor, au venit apoi pe la jumătatea lucrării să vadă stadiul și să-mi mai dea bani, apoi au venit la sfârșit să lichidăm.
Au fost extrem de mulțumiți și, din acel moment, doar mă sunau să trec să iau cheile pentru alt apartament, să stabilesc eu ce trebuie făcut și să le spun prețul. Deci eu stabileam totul – ei nu mai veneau absolut deloc, nici măcar la sfârșit… Doar mă întrebau dacă apartamentul poate fi pus în vânzare.“
Relația stat-cetățean
„Am trăit personal experiențe în relația cu diverse instituții. De exemplu, primăria. Dacă voiam să iau pe cineva în spațiu (avea nevoie de asta ca să obțină rezidența), mergeam cu el la o primărie, oricare (acolo poți rezolva orice problemă la orice primărie din țară), arătam actul meu de identitate, pașaportul respectivului și spuneam că-l iau în spațiu. Nu făceam nicio cerere, nu dă-deam nicio explicație, nu eram întrebat ce, de ce, cum etc. Înregistra datele respectivului în sistem și-i dădea adeverința.
Odată am mers la o primărie pentru o listă cu eventualele amenzi de parcare, care n-ar fi ajuns la mine deoarece îmi schimbasem domiciliul, dar la mașini nu-l schimbasem. Funcționarul, care nu mă cunoștea, m-a întrebat de ce nu schimb domiciliul pe actele mașinilor, iar eu i-am spus că mă gândesc să plec din Spania și nu mai văd rostul. S-a uitat omul la mine cu părere de rău (parcă avea lacrimi în ochi) și m-a întrebat: «Așa rău -ne-am purtat cu dumneavoastră încât vreți să plecați?». Asta se întâmpla după izbucnirea crizei, când erau deja voci care spuneau că din cauza noastră, a emigranților, nu au ei serviciu.“
Experiența cu spitalul
„Fiului meu i-a ieșit ceva pe limbă, am mers la medic, i-au făcut analize, i-au dat un tratament și l-au programat pentru o eventuală operație peste 30 de zile. Trebuia să mergem la spital în ziua x, la ora 15.
În ziua x, el a plecat dimineață la școală, dar după circa o oră am fost sunați de la spital. Ne spuneau că fiul nostru este la ei, dar să stăm liniștiți, că nu este nimic grav. Cu greu am realizat că era vorba de alt spital și că, de fapt, se întâmplase altceva cu copilul. În metrou a stat cu mâna lipită de ușă, iar când aceasta s-a închis, el având degetele foarte subțiri, i-au intrat între ușă și peretele vagonului. S-a oprit metroul automat și în 3 minute au venit poliția și salvarea. Cu toate că nu era grav, l-au dus la spital, l-au tratat și ne-au sunat să-l luăm acasă. Era aceeași zi în care trebuia să meargă la spital pentru problema cu limba.“
Nu există șpagă!
„La ora 15 eram la celălalt spital, i-au făcut un control, au constatat că nu mai avea nimic, dar au zis să rămânem peste noapte ca să-i mai facă o serie de analize, să se asigure că-i sănătos. Cameră cu două paturi pentru bolnavi și două fotolii pentru însoțitori, cu televizor, frigider, baie și telefoane cu linie externă la fiecare pat. Mâncare pe o tavă mare, trei feluri, desert și suc natural, mai ceva ca la restaurant. I-au făcut analizele, dimineață le-a revizuit un medic, a constatat că totul este în regulă și l-au externat.
La plecare, ne-au dat o factură de 1.300 de euro. Fiind prima dată în această situație, am vrut să o plătesc, dar mi-au zis că nu-i nevoie, este doar ca să știu cât costă serviciile prestate și ce se face cu banii din asigurarea mea (asigurare pe care oricum o primisem gratis odată cu rezidența). Despre șpagă nu pot spune decât că nici cu o floare nu-i poți «atinge» pe medicii ori asistenții de aici, ei nu înțeleg ce vrei, de ce le dai floarea aia. Nu există șpagă.“
Totul pe un card
„Cardul de sănătate nu sperie pe nimeni (și din ăsta am primit odată cu rezidența). Aici chiar funcționează. Dacă ai un accident, o urgență, o consultație, ceva, îl introduce într-un cititor portabil, pe care-l are orice medic ori polițist, și știe absolut tot – ce boli ai avut sau ai, ce tratamente ai făcut, faci ori care sunt interzise organismului tău, ce consultații ai avut ori ai programate etc. Pe baza acestor date, te poate trata adecvat.
Nu-i obligatoriu să ai cardul de sănătate la tine, poți arăta permisul, buletinul ori cardul de la bancă. Pe baza numărului tău de identificare, același pe toate actele, poate afla din sistem ce ai pe cardul de sănătate.“
Poliția: 12 minute pentru un permis
„Într-o zi, am constatat că mi-a expirat permisul de conducere. Am mers la poliție cu un taxi, iar acolo am intrat într-un cabinet medical – unul dintre cele vreo 10 care se aflau la parterul clădirii poliției.
Știam că la noi se face mai întâi o fișă medicală. Am intrat în cabinet, am fost luat în primire de către o tinerică, i-am spus ce problemă am, întrebând de unde să încep – de la ei ori de la poliție? Mi-a zis să mă așez pe un scaun, a luat un aparat foto și mi-a făcut o poză (acolo, pe scaunul din anticameră), m-a luat de mână și m-a dus într-un cabinet la un medic oftalmolog. Acesta m-a pus să citesc cinci litere și a semnat o fișă… și gata, înapoi la intrare, ca să plătesc!
Acolo, o doamnă m-a întrebat dacă vreau să merg la poliție ori doresc să-mi gestioneze ei totul. Am întrebat care-i diferența. Dacă merg eu la poliție, lor le datorez 75 de euro; dacă-mi gestionează ei totul, costă 95 de euro. Le-am dat 95 de euro, a apăsat un buton pe tastatură, s-a întors către un fel de imprimantă și mi-a dat permisul pe loc. La cabinetul medical nu am văzut și nu m-a văzut poliția. Totul a durat în jur de 10-12 minute.“
Bunăvoință, nu dușmănie
„Pe stradă, poliția nu te oprește în veci decât dacă produci un accident cu victime. Dacă nu sunt victime, se supără dacă-i chemi. Amenzile de parcare ori de viteză vin acasă – nu ai cu cine discuta și negocia o șpagă, ca la noi… Dacă se face un filtru pentru alcool sau droguri, cu două săptămâni înainte încep să anunțe zilnic pe toate canalele media zonale că va avea loc acel filtru. Dacă-ți suspendă permisul pentru ceva grav, te întreabă în ce perioadă a anului vrei să intre în vigoare suspendarea, astfel încât să nu-ți fie afectat serviciul ori concediul. Nici nu trebuie să decizi pe loc perioada, ci rămâne să le-o transmiți când te hotărăști.“
Hoți și cerșetori
„Din păcate, mulți compatrioți ne fac de râs. În Spania, cât am locuit eu acolo, majoritatea furturilor aveau autori români. Furau orice și oricum. În afară de ai noștri, mai furau organizat câțiva albanezi kosovari și niște copii de marocani, doar minori – când deveneau majori terminau cu prostiile. Rareori se întâmpla să fie spanioli, francezi ori italieni.
În Barcelona erau străini din toate țările Pământului – peste 150 de nații. Negrii africani, care acasă dorm în bordeie de nuiele ori de pământ și pe care noi îi credem sălbatici, nu fură și nu cerșesc. De fapt, singurii care cerșesc programatic, organizat, dintre toate națiile Pământului, sunt românii.“
Schimbarea din 2007
„Între 2000 și 2007, aproape toate știrile despre furturi, spargeri, scandaluri erau cu români – prezentate ca atare, «comise de români». Odată cu intrarea României în UE, prezentarea s-a schimbat radical, nu mai spuneau că sunt români, erau cetățeni europeni ori, simplu, cetățeni. Noi știam că sunt români din filmările prezentate – se auzea cum înjurau și cum vorbeau –, dar spaniolii au respectat România ca parte a Uniunii Europene. Au încercat să nu ne mai prezinte drept ce eram, ci ceea ce ar fi trebuit să fim.
Dacă ești plecat din țară, ajungi să știi foarte bine ceva ce mulți români de acasă nu pot înțelege. Și anume, că dorul de țară te face să te gândești zilnic la România și să o iubești nespus!“
