Acasa
De mai bine de șapte secole, istoria ne vorbește despre Întâiul Domn al Tarii Romanești, Întemeietorul (sau Descălecătorul daca preferați) Negru Vodă. Cu toții am învățat despre el încă din clasele primare și, daca ne este permis, l-am asemuit cu un erou legendar capabil să înfrunte toate imperiile vremii și să îi unească pe valahii munteni într-un singur stat. Știe, însă, cineva cine a fost acest enigmatic personaj? Îi cunoaștem originile, numele real sau macar fizionomia din vreo gravura medievala? Știm despre el mai mult decât faptul că i-a supus, cel mai probabil prin forță armelor, pe voievozii și cnejii locali din Muntenia și că s-a autointitulat „Mare voievod”?
O enigma cât o istorie
Legendele și povestirile cu privire la „descălecarea” Negrului Vodă în Muntenia, undeva în jurul anilor 1290-1310, apar nu numai în hrisoavele medievale valahe ci și în cele străine, fapt ce scoate din discuție lipsa de autenticitate a acestei realizări. Este cert că un personaj important a venit atunci din „Tara Ungureasca” pentru a-i supune pe liderii locali sub o unica stăpânire, eveniment favorizat, probabil, și de tensiunile politico-militare din Europa (Ungaria era cuprinsa de puternice tulburări interne, în timp ce tătarii își continuau ofensiva către Porțile de Fier). De ce trebuie să acceptam o astfel de teorie? Un motiv important îl constituie chiar Diploma Ioaniților, document întocmit în anul 1247, la numai cinci decenii distanta de presupusa „descălecare”, document prin care regele ungur Bela al IV-lea vorbește, printre altele, de prezenta voievozilor locali Litovoi și Seneslau, precum și de cea a cnejilor Ioan și Farcaș. Este cert că orice personaj din afara sferei de influenta a coroanei ungare care ar fi încercat să se impună în fata acestor lideri locali, nu ar fi putut fi decât unul care să o facă prin forță armelor și mai puțin prin diplomație.
Un argument în plus al luptelor duse de misteriosul Negru Vodă cu voievozii și cnejii munteni îl constituie și scrisoarea ambasadorului regelui Dușan al Șerbiei, Nicolo Luccari, cel care scria, în anul 1352: „Negro Voeuoda din natione Ungaro padre di Vlaico nel 1310 s’era impadronito di quella parte di Valachia” – Negru Vodă, de națiune ungara, tatăl lui Vlaicu, cucerise în 1310 acea parte din Valahia. Vom reveni asupra acestui citat.
Înainte de a aprofunda aceasta afirmație, trebuie să menționam și numele personajelor asupra cărora planează bănuială „întemeierii Tarii Romanești”. Este vorba de cunoscuta dinastie domnitoare: Thocomerius/Tihomir (cca 1290 – cca 1310), Basarab I (1310 – 1352), Nicolae Alexandru (1352 – 1364) și fiii acestuia din urma, Vlaicu (1364 – 1377) și Radu I (1377-1383). Ei sunt cei care domina politica interna valaha pe țoață durata secolului al XIV-lea, deci, doar unul dintre ei poate fi misteriosul Negru Vodă.
Revenind la scrisoare ambasadorului Nicolo Luccari, nu putem decât să concluzionam că diplomatul în cauza se afla în fata unei grave erori ( nu singura, din păcate, Luccari făcând grave confuzii intre geți și goți și intre daci și dani). Vlaicu, cel la care face referire italianul, este fiul lui Nicolae Alexandru dar, nici macar acesta din urma nu putea cuceri Valahia în anul 1310 (an asupra căruia italianul pare destul de sigur), atâta vreme cât a fost asociat la domnie cu tatăl sau de abia în anul 1342. Mai mult că sigur că, în anul 1310, Nicolae Alexandru nu era decât un copil. Rămâne astfel, prezumptia că doar Basarab I sau tatăl sau, Thocomerius/Tihomir, ar fi putut fi acel atât de enigmatic Negru Vodă.
În aceeași ordine de idei, patriarhul Macarie de Antiohia trimite data descălecării în anul 1290, în vreme ce un hrisov din vremea lui Matei Basarab indica anul 1292 că an al întemeierii Tarii Romanești.
Și totuși, cine este Negru Vodă?
Cu siguranță că, până la descoperirea unor noi documente medievale care să facă lumina în acest caz, misterul vă continua să planeze asupra personajului atât de controversat, Negru Vodă. Istoricul Neagu Djuvara afirma în a să „Thocomerius – Negru Vodă, un voivod de origine cumana la începuturile Tarii Romanești”, că doar tatăl lui Basarab I putea fi acel Întemeietor. Că argument, istoricul aduce în discuție faptul că anul 1310 este, de fapt, anul morții lui Thocomerius și cel al urcării pe tron a lui Basarab I. Nici vorba de lupte în acel an. Mai mult, Neagu Djuvara afirma că Basarab a fost recunoscut că primus inter pares (Mare voievod într-o traducere libera) de către toți voievozii și cnejii munteni, fapta ce ar fi rămas în memoria boierilor valahi că adevărată data a descălecării. Cu siguranță că o astfel de recunoaștere nu ar fi putut veni decât că urmare a unor merite deosebite ale tatălui sau.
Numele lui Thocomerius îl cunoaștem dintr-un document întocmit de către regele ungur Carol Robert de Anjou, în anul 1332, la doar doi ani după dezastrul armatei ungare de la Posada. Prin acest document, monarhul recunoaște faptele de vitejie ale lui Laurențiu, comite de Zarand, și ale fratelui sau în bătălia mai sus amintita: ” …Și mai ales atunci când, pornind oastea noastră strânsă prin porunca regala, am ajuns în niste ținuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ținute pe nedrept în Tara Românească de către Basarab, schismaticul, fiul lui Thocomerius”. Este, practic, unica sursa din care aflam numele tatălui voievodului Basarab. Important este, însă, modul în care monarhul ungur face referire la acest Thocomerius. Faptul că numele lui este reținut într-o cronica regala nu poate decât să confirme ipoteza conform căreia Thocomerius era un personaj important și recunoscut, cel mai probabil, o căpetenie războinică. De asemenea, lipsa unor titluri (voievod, cneaz și, cu atât mai mult, mare voievod) susține ideea că nu el a fost Întemeietorul ci, poate, cel care a pregătit terenul venirii acestuia.
Nu susținem că Basarab I ar fi, 100%, Negru Vodă, desi istoria și putinele dovezi adunate de istorici susțin aceasta ipoteza. Cel mai probabil, însă, Basarab ar fi venit pe tronul Valahiei din postuira fiului unei mari căpetenii și ar fi fost recunoscut de către majoritatea liderilor munteni drept unic stăpânitor. Iar faptele sale aveau, cât de curând, să confirme o atare titulatura.
Bătălia de la Posada – actul de naștere al Tarii Romanești
Desi vasal al regelui Ungariei, așa cum este numit în mai multe documente ale vremii, Basarab dăduse destule semne de rebeliune fata de cel ce ar fi trebuit să îi fie suveran… Carol Robert de Anjou. În anul 1323, Basarab îl sprijină militar pe tarul bulgar Mihail Sisman în lupta împotrivă Imperiul Bizantin, o acțiune ce încalcă vasalitatea să fata de regele Ungariei. Șapte ani mai tărziu, la 28 iulie 1330, voievodul muntean este alaturi de același Mihai Sisman în lupta de la Velbuzd, împotrivă regelui sărb Ștefan Decanski, un aliat al lui Carol Robert de Anjou. Probabil, acesta a și fost motivul pentru care regele ungur decide să dea o lecție rebelului valah și să îl îndepărteze de la domnie.
Trecuseră doar câteva săptămâni de la înfrângerea vlaho-bulgarilor de la Velbuzd și Carol da ordinul de adunare a armatei celei mari a Ungariei. Cu toate acestea, 8000 dintre cei mai buni cavaleri unguri se aflau în Polonia, luptând împotrivă cavalerilor teutoni. Este evident că nu țoață armata a putut fi strânsă în campania îndreptată împotrivă lui Basarab. Cu toate acestea, circa 30.000 de cavaleri, cu mult mai mult decât putea strânge valahul, luau drumul Tarii Romanești. Dionisie Szecsi, castelan de Mehadia, și voievodul Transilvaniei, Tamaș Szecsenyi, se aflau alaturi de rege. Primului îi fusese promis Severinul, în timp ce al doilea urma să primească o mare parte din Valahia. În fata unei asemenea forte, Basarab cere pacea și oferă în schimbul ei Severinul, plus o suma importanta în bani. Carol îl refuza, însă, și îl amenință teatral, anunțând că „îl vă scoate de barba, din munții lui, că pe un urs pe acel Bazarada…”
În timp ce Basarab își aduna oastea, circa 10.000 de osteni, țărani și cavaleri, preferând să se ascundă în munți și să duca o tactica de hartuire, mandra armata ungara mărșăluia către Castru, Argys (Curtea de Argeș) reședință domnului muntean. Severinul cade primul iar Curtea de Argeș este incendiata de regele răzbunător. Bolile și lipsurile armatei cauzate de pustiirea pământurilor valahe de către Basarab îl silesc pe Carol Robert să ceara retragerea. Nu era chiar victoria zdrobitoare pe care și-o dorise, dar era o lecție pe care valahul ar fi trebuit să o înțeleagă odată pentru totdeauna. Drumul de întoarcere al învingătorilor nu este cunoscut nici astăzi, Posada rămânând o locație enigmatica pentru absolut toți istoricii. Cert este că Basarab, înțelegând că aceasta este singura lui șansă de a învinge floarea cavalerilor unguri, acționează fară să stea în dubii.
În misterioasa trecătoare de la Posada, el taie copacii astfel încât să poate fi prăvăliți peste dușmanii sai la o simpla împingere. Mii de pietre sunt strânse cu același scop pe marginea prăpastiei. Prin păduri, arcașii și călăreții sai nu așteptau decât semnalul de atac. Iar acesta nu a întârziat să apară. La 9 noiembrie 1330, Basarab lansează atacul surpriza asupra ungurilor. Și ce mai surpriza a fost pe cei care se considerau învingători. Mii de cavaleri își pierd viață încă din prima zi a luptelor. Zdrobiți sub pietre și trunchiuri de copaci, străpunși de miile de săgeți valahe, ei văd cum victoria lor se transforma într-o înfrângere catastrofala. Măcelul durează până pe 13 noiembrie, iar din însemnările regelui Carol Robert de Anjou, aflam că apogeul luptei a fost acela în care cavalerii valahi (nicidecum țăranii) au șarjat în mod repetat asupra supraviețuitorilor. Regele ungur este salvat cu prețul vieții gărzilor sale personale și scapă doar după ce își schimba hainele cu Desev, fiul lui Dionisie, „cel pe care valahii crezandu-l însuși regele l-au ucis cu cruzime”.
Important de menționat este că, desi în gravurile vremii, valahii apar îmbracați în sumane și purtând straie țărănești, este greu de crezut că doar cu o armata de țărani, Basarab ar fi putut învinge una dintre cele mai mari armate ale Europei. Mult mai probabila ne pare ipoteza în care cavalerii valahi ar fi fost unii atrenati și echipați asemenea celor occidentali, ei constituind nucleul armatei regulate. Că o dovada, Radu I, nepotul lui Basarab este reprezentat pe monede în armura vestica. Tot el comandase de la Veneția 11.000 de cămăși de zale (echivalentul plații lor de astăzi s-ar ridica, cu siguranță, la zeci de milioane de dolari), ori astfel de armuri nu erau destinate unei armate formata exclusiv din țărani. În aceeași ordine de idei, să ne reamintim că Basarab luptase alaturi de Mihail Sisman împotrivă bizantinilor și sârbilor. Să fi făcut oare aceste expediții de lupta cu o armata de țărani? Puțin probabil…
Aproape toți cavalerii unguri au fost uciși în strâmtoarea Posadei, oferind posterității una dintre cele mai mari și mai rușinoase înfrângeri din istoria Ungariei. Regele Carol Robert de Anjou nu a mai intrat niciodată în Valahia și nici nu a mai încercat să lupte împotrivă lui Basarab. Tara Românească se născuse iar visul Ungariei de a atinge Marea Neagra se sfârșise pentru totdeauna. Pe tronul tarii Romanești, pentru 42 de ani, avea să stea cel pe care astăzi îl bănuim a fi… Negru Vodă Întemeietorul.
Declinare de responsabilitate pentru comentarii
