Acasa
Auzim deseori dispute variate pe seama importantei unor date din istoria comuna a poporului nostru, însă o perspectiva generala asupra a ceea ce s-a întâmplat în trecut ne-ar ajuta să înțelegem că fiecare decizie pe care predecesorii noștri au luat-o într-un moment sau altul, a făcut că noi să fim ceea ce suntem astăzi. Fiecare acțiune întreprinsă de locuitorii străvechi ai Balcanilor, fiecare lupta, a constitut, în parte, cate un fir important din marea urzeala care s-a țesut, nimic altceva decât istoria pe care s-au ridicat civilizațiile moderne, așa cum le cunoaștem noi în prezent.
Cu cât înaintam mai mult în lunga noastră călătorie pe firul trecutului, cu cât ne afundam mai mult în negura istoriei și în ceata vremurilor, cu atât documentele și sursele sunt mai neclare, mai evazive și mai ales, influențate de diverse dorințe meschine sau de încercări de mistificare a adevărului istoric. Un astfel de episod emblematic din istoria Balcanilor este răscoală vlahilor și a bulgarilor din anul 1185. Ironia face că, în ciuda importantei pe care o poarta, controversele pe marginea subiectului să întreacă chiar faima și importanta rolului pe care aceasta răscoală l-a jucat în contextul politic și social al vremii.
Biruri nedrepte și nunti fastuoase
Totul a început în anul 1185, când în fruntea Bizantului se afla împăratul Isaac Anghelos al ÎI-lea. Acesta urma să se însoare cu fiica regelui ungar Bela al III-lea și nu își putea imagina o nunta în afara fastului cuvenit celebrării unei astfel de uniuni împărătești. Pentru că visteria bizantina nu putea susține cheltuielile enorme prevăzute de către împărat, acesta din urma găsește soluția cea mai ușoară pentru ieșirea din criza: mărirea birurilor pe care supușii sai erau datori să le plătească către împărat. Noua dare prevăzută îi afecta în primul rand pe crescătorii de animale, iar printre aceștia se numărau vlahii și bulgarii din zona Muntelui Haemus. Dintre toate sursele epocii, cronica bizantinului Nicetas Choniates Akominatos este cea care reda destul de exact desfășurarea evenimentelor din acea vreme.
Nicetas consemnează că noul bir, introdus abuziv, a adus multa nemulțumire vlahilor și bulgarilor care locuiau pe muntele Haemus. Pentru a aduce la cunoștință împăratului nemulțumirea lor, aceștia trimit doi soli, aleși deloc întâmplător. La drum pleacă frații Petru și Ioan Asan, fruntași printre semenii lor. Departe de a fi luați în seama, cei doi sunt pălmuiți, umiliți în fata curții imperiale și trimiși acasă. Întorși cu apăsarea eșecului și cu pata rușinii pe obrazul lor, cei doi frați plănuiesc o revolta a poporului din acea zona, formata în cea mai mare parte din vlahi și bulgari. La început, populația mixta a întâmpinat cu scepticism și cu teama propunerea lor, o atitudine deloc exagerata în acele vremuri, când contestarea unei astfel de puteri echivala cu un act de nebunie. Mai mult decât atât, localnicii purtau cu ei amintirea unei alte infrageri dureroase suferita de către strămoșii lor, nu cu mult timp în urma, în timpul mișcării de la Tesalia din 1066.
Nicetas povestește cum, pentru a-i convinge de necesitatea acestei mișcării, frații nu s-au dat înapoi de la folosirea unor trucuri menite, nu atât să păcălească populația, cât să le inspire o fărăma de credință în soarta glorioasa ce le era rezervata. În acest scop, se spune că cei doi frați ar fi adunat mai mulți oameni despre care se credea că sunt îndrăciți și stăpâniți de duhuri rele (foarte probabil epileptici, după cum ne-a revelat medicina moderna), și i-au învățat că în timpul crizelor lor să spună: „Dumnezeul neamului bulgarilor și vlahilor a binevoit și a încuviințat scuturarea jugului celui de demult”, și că o urmare a acestui semn divin „să puna mana pe arme și să pornească asupra romeilor și pe cei prinși în război să nu-i cruțe, ci să-i înjunghie și să-i omoare fară mila”. Că acest episod este adevărat sau nu, cert este că populația de pe muntele Haemus avea destule motive pentru a porni aceasta răscoală, chiar și fară artificii. Momentul nici că putea fi mai bine ales. Puternicul Imperiu Bizantin trecea printr-o perioada tulbure, în care siguranță să era amenințată serios de hoardele de unguri care năvăliseră cu doi ani în urma dinspre nord-vest și care repurtase deja primele succese. Ungurii ocupaseră Belgradul, Branicevo, Nisul, ajungând până la Sofia.
În același an în care vlahii și bulgarii își pregăteau răscoală, dinspre Sicilia se ivește o noua amenințare în prezenta normanzilor, care înregistrează câteva victorii de scurta durata, prin cucerirea orașelor Durazzo, Serres, Amfipolis și chiar Salonic. Scurtul avant al acestora este potolit în toamna aceluiași an de către generalul bizantin Alexios Vranas. Misiunea lui era să aplice ulterior aceeași strategie și în cazul răsculaților de la Muntele Haemus, însă mana destinului hotăraște că lucrurile să se așeze altfel. În loc să pornească împotrivă vlahilor și bulgarilor, generalul bizantin întoarce armele împotrivă împăratului Isaac Anghelos, își aduna trupele la Adrianopol și se proclama pe sine împărat. Pe acest fond complicat, țesut din lupte interne și amenințări externe, își pregătesc frații Asanești răscoală. Primele mișcări ale acestora înregistrează câteva victorii notabile. Ametit de succes, Petru chiar îndrăznește să poarte însemnele împărătești, rezervate exclusiv conducătorului bizantin: coroniță aurie și încălțările roșii.
În garda, bizantini!
Isaac Anghelos refuza să se lase intimidat de încercările celor doi frați vlahi, prin urmare demarează mai multe campanii împotrivă acestora. În prima încercare, trece neobservat Balcanii și ataca din spate răsculații. Armata vlaho-bulgara este înfrântă, însă cei doi frați reușesc să fuga peste Dunăre, refugiindu-se la vecinii cumani. Îmbătat de victorie și crezând că le-a dat o lecție binemeritata moesilor, împăratul bizantin neglijează să își ia masurile rudimentare de precauție și se mulțumește să dea foc grânelor. Cum în plan politic, orice greșeală se plătește, Isaac Anghelos avea să simță cât de curând consecințele erorii sale. Departe de a-și învață lecția dorita de bizantini, cei doi frați, care acum se bucura de ajutorul cumanilor, încep o acțiune larga de prădare a Traciei. O a doua încercare de oprire a campaniei de cucerire inițiată de către conducătorii vlahi și de către aliații cumani vă demara în primăvara anului 1187. Pentru că rezultatele întârziau să apară, bizantinii sunt de acord să încheie un armistițiu. Trimisul Asanestilor la Constantinopol vă fi Ioniță, cel de-al treilea frate, care vă da bir cu fugiții doi ani mai tărziu.
Ostilitățile reîncep, iar lui Petru îi vine ideea de a se alia cu armata cruciaților condusa de către împăratul german Frederic Barbarossa, care tocmai traversa în acea perioada Peninsula Balcanica. Târgul părea avantajos pentru ambele parti: Frederic Barbarossa primea un ajutor de 40.000 de soldați, iar Petru spera să primească mai ușor recunoașterea titulaturii de „tar”. În cele din urma, propunerea a fost primita, însă Barbarossa nu a apucat să se bucure de acest avantaj numeric, pentru că ostilitățile cu bizantinii s-au aplanat. Cu toate acestea, Petru și Ioan și-au continuat planurile de invadare ale Traciei, fortandu-l pe Isaac Anghelos să organizeze o alta campanie împotrivă vlahilor dezlănțuiți. Soarta nu s-a arătat prea favorabila bizantinilor, iar după ce armata lui Isaac a fost surprinsa într-o trecătoare de către răsculați, printre pierderile însemnate era cât pe ce să se numere chiar și viață împăratului. Aceasta ultima victorie întări și mai mult poziția Asanestilor, ramași stăpâni peste tara dintre Dunăre și Balcani.
Din nefericire pentru împăratul Isaac Anghelos, acesta este detronat chiar înainte de a începe o noua campanie, în 1195. Locul sau este luat de către Alexie al III-lea Anghelos, însă nici acesta nu are mai multe șanse de reușită în fata răsculaților vlahi și bulgari, a căror putere în zona părea să crească de la o zi la alta.
Curând însă, Asanestii încep să își numere propriile pierderi însemnate. După ce s-a opus bizantinilor timp îndelungat pe câmpul de lupta, Ioan Asan este ucis de către Ivanko/Iovanke, un nobil valah, dintr-o cauza care nu avea nimic de a face cu războiul sau cu politica, ci cu… dragostea. Desi Petru răzbună moartea fratelui sau, doar un an mai tărziu îl paste aceeași soarta. În 1197 moare în urma unei conspirații boierești. A mai rămas în viață doar cel de-al treilea frate din dinastia Asanestilor, Ioniță, pe care grecii îl numiseră Kaloioanes (Cel Frumos). Desi nu exista nicio îndoială că tocmai calitățile extraordinare ale celor trei frați au fost cele care au ajutat la propulsarea lor în fruntea răscoalei împotrivă Imperiului Bizantin, dintre toți, Ioniță părea să fie cel mai dăruit cu remarcabile calități militare și politice. În vremea lui Ioniță, ceea ce a început că o răscoală în semn de nemulțumire pentru introducerea unui nou bir, s-a transformat în instaurarea și extinderea unui nou stat.
Datorita importantelor mișcări de ordin politic și militar pe care le-a generat, Ioniță a devenit una dintre cele mai însemnate personalități valahe din Balcani. Acesta a întins granițele statului pe care îl conducea, a obținut recunoașterea oficiala atât a Bizantului, cât și pe cea a papei. De la acesta din urma, a obținut recunoașterea titlului de rege pentru sine și cea de primat pentru arhiepiscopul bisericii noului stat. În acest sens, s-au păstrat documente care atesta corespondenta acestora, prin intermediului cărora Ioniță îi cerea papei Inocențiu al III-lea coroana de împărat și sceptrul și demnitatea de patriarh pentru arhiepiscopul bisericii bulgare și vlahe. Papa, în schimb, i-a cerut supunerea religioasa fata de Roma. Ambele parti reușesc să ajungă la un consens și fiecare a obținut, maimult sau mai puțin, ceea ce și-a dorit. Pe 8 noiembrie 1204, Ioniță este încoronat că rege al bulgarilor și vlahilor, nu împărat așa cum a cerut inițial. I se preda diadema, sceptrul și bula trimise de papa. Odată cu acestea a primit și dreptul de a bate moneda. Ioniță a promis, în schimb, respectarea legilor bisericii romane.
Tot Asanestii sunt cei care transforma din temelii Tarevetul, ridicând în mijlocul Balcanilor o cetate demna de orice mare imperiu al vremii. O cetate ce avea să rămână cunoscuta în istorie sub numele de Tarnovgrad – a treia Roma și al doilea Constantinopol. Așezată pe colinele Tarevet, Trapezita, Momina Krepost și Sveta Gora, pe ambele maluri ale răului Iantra, cetatea ocupa o suprafață de 110.000 de metri pătrați, imensa fortificație fiind întărita cu ziduri uriașe cu o înălțime de peste 10 metri și o grosime de până la 3,40 metri. Trei porți succesive și tot atâtea rânduri de turnuri și creneluri au stat mai bine de doua secole în calea năvălirilor barbare. Nu mai puțin de 21 de biserici ortodoxe se aflau în incinta cetății, fiecare dintre ele reprezentând centrul unei mici comunități. Alaturi de ele se regăsea și palatul tarilor, iar deasupra tuturor, în punctul cel mai înalt al muntelui, fusese ridicata patriarhia, poate și că un semn care să amintească viitorilor monarhi ascendentul puterii religioase asupra celei civile. Construit pe ruinele unei basilici bizantine, complexul patriarhal ocupa 3.000 de metri pătrați și a fost înconjurat, la rândul lui, de ziduri cu creneluri. Timp de peste 200 de ani, aici s-a aflat unul dintre cele mai mari centre culturale ale Balcanilor, lăcaș de învățătură pentru mulți dintre cărturarii vremii. Atât patriarhia, cât și restul cetății au fost incendiate de otomani în anul 1393, anul prăbușirii Tarevetului și al Imperiului Vlaho-Bulgar. Printre cei căzuți în apărarea cetății s-a aflat și Eftimie din Tarnovo, ultimul patriarh din Tarnovgrad, cea mai distinsa personalitate a sfârșitului de secol XIV.
Desi noul stat, întemeiat de vlahi și de bulgari, a devenit în scurta vreme un stat totalmente bulgar din diverse considerente, aceasta mișcare îndrăzneață a avut că rezultat instaurarea puterii exemplului, având în centrul ei trei emblematice figuri, a căror naționalitate reala a devenit ulterior un subiect aprins de discuție.
Descendenta Asanestilor
Chiar daca faptele și mișcările istorice care datează deja de 900 de ani au fost în mare parte reconstituite, naționalitatea răsculaților care au instaurat „Cel de-al doilea tarat bulgar”, așa cum a rămas în cărțile de istorie, este încă controversata. În privință acestui aspect, istoricii romani și cei bulgari încă nu au reușit să ajungă la un consens. Cert este că învățații bulgari contesta originea romana a Asanestilor. În opinia lor, aceștia ar fi fost bulgari sau chiar cumani, iar titlul pe care îl purta Ioniță de „Rege al bulgarilor și al vlahilor” nu ar fi decât varianta modificata de către scribii cancelariei papale, care au înlocuit cuvântul „graecorum” din documentele slave de la Tarnovo, în „blachorum”. Prin urmare, Ioniță nu era „Rege al bulgarilor și al vlahilor”, ci al „bulgarilor și grecilor”. Pentru că afirmațiile acestora nu sunt susținute în ochii învățaților romani, aceștia din urma considera că naționalitatea valaha a Asanestilor este mai presus de orice îndoială. Dovezile citate se bazează pe o serie de documente, provenind din surse și zone geografice diferite. Istoricul roman Constantin C. Giurescu face în a să lucrare „Istoria Romanilor”o expunere detaliata a surselor pe care învățații romani se bazează în susținerea naționalității valahe a Asanestilor.
Cea mai importanta dintre acestea este cronica lui Nicetas Choniates Akominatos, care menționează în repetate rânduri că Petru și Ioan erau vlahi și că aparțineau „acelui neam de oameni care locuiesc pe Muntele Haemus și care înainte se numeau Mysi (locuitori ai Moesiei) și care acum vlahi se cheamă”. Într-o alta mențiune detaliază cum într-una din expedițiile bizantinilor, un preot a fost luat prizonier, iar acesta „s-a rugat lui Asan, graindu-i în limba lui, știutor fiind de limba vlahilor, să aibă mila de el și să îl sloboadă”. Mai departe, cronica lui Ansbertus, descrie trecerea cruciaților prin Peninsula Balcanica și povestește cum, la un moment dat, aceștia au fost luați prin surprindere de acel valah Ioniță (în textul original „Blachus ille Iohannitius”), care avea pe lângă el „valahi și cumani și alții”. Iată cum, un al doilea izvor, de origine germana de aceasta data, susține naționalitatea valaha a Asanestilor. Mai departe, vine rândul cronicarilor francezi să „depună mărturie” în favoarea romanilor. Geoffroy de Villehardouin, Henri de Valenciennes și Robert de Clary îl menționează pe Ioniță sub numele de „Jehan le Blac” sau „Johanice le Blac”. În ultimul rand, dar nu în cele din urma, sunt documentele cancelariei papale, în care se consemnează originea valaha a lui Ioniță și chiar faptul că acesta se trage din vechii romani.
Toate aceste cronici, mențiuni și documente, luate laolaltă, reprezintă pentru istoricii romani o dovada de netăgăduit a naționalității valahe a celor trei frați Asanești care, prin perseverenta și dârzenia lor, au scris episodul în care istoria romanilor s-a întâlnit cu cea a bulgarilor pentru a crea una dintre cele mai surprinzătoare pagini din istoria Balcanilor. O istorie pe care ambele popoare ar trebui să și-o recunoască reciproc, în spiritul adevărului istoric.
Declinare de responsabilitate pentru comentarii
