Angajatul român, campionul nemulţumiţilor pieţei europene de muncă.

Economistul Sebastian Buhai a făcut o analiză privind criza forţei de muncă din România. El spun că, în condiţiile în care angajaţii români se numără printre cei mai nemulţumiţi din UE, având printre cele mai mici salarii şi programe stricte de muncă, este necesar ca firmele să ia măsuri.
 
Sebastian Buhai, cercetător român la Paris şi Stockholm, crede că e imperios necesar ca angajatorii români care doresc să-şi păstreze angajaţii sau chiar să facă angajări să ofere ceva mai mult faţă de medie, în condiţiile în care România are unul dintre cele mai mici salarii medii şi minime din UE, lucrăm un număr de ore considerabil peste media UE şi avem în acelaşi timp şi cele mai stricte reglementări în privinţa orarului de lucru.
 
„În mare, angajaţii vor job-uri de calitate, asta traducându-se, în cam toate chestionarele existente, atât printr-o remuneraţie adecvată, cât şi prin posibilităţi clare de promovare, durată a contractelor suficient de lungă, şi un mediu peste decent al condiţiilor nonpecuniare la locul de muncă”, spune economistul într-un interviu pentru „Adevărul
 
Adevărul: Criza pe piaţa muncii s-a manifestat şi în România, în condiţiile în care mulţi antreprenori s-au trezit fără angajaţi când restricţiile s-au relaxat. Care sunt lecţiile pe care angajatorii români trebuie să le înveţe în acest context
 
Sebastian Buhai: Aş preciza întâi că deficitul de forţă de muncă este prezent de ani buni în România, nu este doar un fenomen recent. La exodul continuu al forţei de muncă mai ales începând din 2007 (inter alia, de câţiva ani avem, de exemplu, chiar cel mai mare număr de tineri din UE-27 care emigrează din România direct după încheierea ciclului educaţional, după cum spuneam în ceva mai mult detaliu şi cu altă ocazie, se adaugă, dar într-o mai mica măsură, neconcordanţa competenţelor  cerute de angajatori cu cele oferite de potenţialii angajaţi încă prezenţi/ căutând loc de munca în economia domestică. Criza de angajaţi din România afectează piaţă interna a muncii de aproximativ un deceniu încoace, impactul ei negativ devenind din ce în ce mai dificil de contracarat.
 
ROMÂNIA NU ESTE SINGURA ÎN ACEASTĂ SITUAŢI
Ce s-a întâmplat după redeschiderea economiilor post-pandemie
 
Acum, fară îndoială că această penurie a forţei de muncă a devenit mai acută—şi mult mai vizibilă—de când economia a început să-şi revină rapid după ridicarea restricţiilor iniţiale asociate crizei pandemice actuale, atât pe fondul incertitudinii sanitare încă nerezolvate (plus factori asociaţi ţinând de impunerea/ menţinerea unor restricţii privind închiderea şcolilor etc., care impacteaza angajaţii având copii etc.), cât şi din cauza, de exemplu, a şomajului tehnic în multe cazuri de lunga durată care pare să erodeze relaţiile angajat-angajator iniţiale mai mult decât probabil se anticipa s.a.m.d. Trebuie spus şi că România nu este singura în această situaţie şi, chiar dacă evoluţia în timp de pe piaţa muncii nu a fost neapărat sau peste tot identică, multe alte ţări din Uniunea Europeană (dar şi SUA şi alte economii avansate) sunt în prezent într-o situaţie asemănătoare sau chiar mai drastică (a se consulta cele mai recente statistici Eurostat pe tema) privind un grav deficit de angajaţi pe piaţa muncii.
Care sunt domeniile în care avem cele mai mari probleme?
 
În privinţa celor mai afectate ocupaţii şi industrii de pe piaţa internă, este vorba atât despre cele necesitând forţă de muncă cu un nivel înalt de calificare (doctori şi alt personal înalt calificat în sectorul de sănătate publică, specialişti din domeniul IT, ingineri cu diverse specializări tehnice etc.), cât şi despre cele utilizând forţă de muncă necalificată (şoferi, sudori, muncitori necalificaţi pe şantierele de construcţie etc
 
Care ar fi soluţiile pentru rezolvarea acestor problem
 
Una dintre măsurile care se aplică deja de ceva timp la noi, dar surprinzător încă nu în mod sistematic/ strategic pe termen lung, este „importul” de forţă de muncă din ţări mai puţin dezvoltate din afara UE, precum Vietnamul, Laosul, Sri Lanka s.a.m.d.; numărul de lucrători din aceste ţări primind vize de lucru în România a crescut de altfel în fiecare an în perioada recentă şi este proiectat să crească considerabil în continuare, însă pe moment este încă mult sub necesarul pieţei, în plus nefiind de obicei compatibilă cu profesiile unde se cere înaltă calificare, deci nu poate avea decât o mica parte din răspunsul la penuria actuală de personal. O altă soluţie care a început să se practice din ce în ce mai mult la noi este pregătirea/ formarea forţei de muncă chiar în cadrul companiei care recrutează, de exemplu, prin sesiuni extinse de training, dar uneori chiar prin şcoala internă de ucenici, însă din nou, nu poate fi vorba de ceva uşor de scalat, deci aportul acestei măsuri la nivel agregat este mini
 
„ESTE CATEGORIC MOMENTUL CA ANGAJATORII SĂ OFERE MAI MULT
Există şi măsuri mai uşor de aplicat de către angajatorul tipic din România
 
Pentru a discuta şi alte pachete de măsuri, mai generale/ mai uşor aplicabile pentru angajatorul tipic din economia internă, este nevoie să trecem în prealabil în revistă, ce ştim în general despre ceea ce vor/ cer angajaţii pentru o cât mai mare satisfacţie la locul de muncă. Vestea bună este că toate cercetările pe aceasta temă, oriunde în lume, şi efectuate de economişti, psihologi, sau sociologi etc., converg la aproximativ aceleaşi deziderate în ceea ce priveşte determinanţii satisfacţiei angajaţilor la locul de munca: sensul „împlinirii”/ realizării, al recunoaşterii pentru lucrul bine făcut, echilibrul muncă-viaţă, o conexiune socială şi o legătură suficient de puternică cu valorile/ principiile tale. În mare, angajaţii vor job-uri de calitate, asta traducandu-se, în cam toate chestionarele existente, atât printr-o remuneraţie adecvata, cât şi prin posibilităţi clare de promovare, durată a contractelor suficient de lungă, şi un mediu peste decent al condiţiilor nonpecuniare la locul de muncă
 
Acum, vestea mai puţin bună (pentru angajatori, desigur) este că într-o piaţă a muncii cu atâtea locuri de muncă vacante, puterea de negociere rezidă aproape în totalitate de partea angajatului… Cu alte cuvinte, este imperios necesar, este categoric momentul ca angajatorii ambiţioşi să ofere ceva mai mult, ceva în plus, relativ la “tipic” în economia autohtonă, şi nu e vorba neapărat, sau întotdeauna, despre salarii mărite (desi atunci când peste 25% din angajaţi lucrează pe salarul minim pe economie, asta devine o problema mult mai serioasa decât pare, a priori). Mai ales în cazul forţei de muncă înalt calificate, de exemplu, sunt de obicei mult mai sau la fel de  importante alte aspecte, nonpecuniare, precum discreţia/ independenţa în procesul productiv, flexibilitatea programului de lucru, legătura dintre valorile/ principiile angajatului şi angajatorului (deci, implicit, parte din respectul reciproc care ar iniţia şi menţine acea relaţie productiva ‘win-win’—prea des deficitara la noi

ROMÂNII, PRINTRE CEI MAI NEMULŢUMIŢI ANGAJAŢI EUROPENI

CINE ESTE SEBASTIAN BUHAI